Written by În vara care a urmat liberării mele din armată am fost la mare cu cortul, împreună cu Tavi și Noël. Era ca un fel de excursie de despărțire, căci eu urma să intru din toamnă în anul întâi la Politehnica din București, Tavi era deja la ASE în anul doi, iar Noël rămăsese în sat, să aibă grijă de ferma și de conacul moștenite de la colonelul Brijnart. „Noël avea grijă de fermă” e un fel de a spune că Noël vegeta și el pe acolo, pe undeva, căci bietul lunatic cădea uneori într-un fel de transă, care dura și câte o oră întreagă, în care rămânea cu ochii în gol, ca la film. După întâmplarea aceea sinistră, din garajul lui taică-meu, când s-a electrocutat și s-a lovit la cap, avea momente când nu mai știa cine e și unde se află.
Exista pe vreme aceea un camping la intrarea în Mamaia, pe stânga, învecinat cu Luna Park. Vă povestesc întâmplarea asta, fiindcă mi-a rămas în minte ca una din cele mai crunte beții pe care le-am făcut eu vreodată. Am văzut de multe ori scene cu bețivi care cad din picioare, de regulă se dau scene din astea la televizor de la Vama Veche, de Întâi Mai. Te uiți la ei cum cad turtă de beți, și te întrebi cum se poate așa ceva, de ce au făcut asta. Dar exact același lucru l-am făcut și noi, cu diferența că la Mamaia, în celelalte corturi din camping erau familiști, oameni serioși, cu copii, nu golani ca în Vamă.
Ne-am întors în patru labe la cortul nostru, nu mai știu unde am băut, cred că la vreo terasă din alea care se numeau „Vraja mării”. Era trecut de miezul nopții, cântam cântece deocheate și, din când în când, cădeam grămadă peste vreun cort care ne stătea în cale, împiedicându-ne de sfori și cuie. Îndată ce am ajuns, am urinat îndelung, voluptuos, la ușa cortului și ne-am trântit, așa îmbrăcați cum eram, pe saltelele goale, pline de nisip, eu și Tavi la margine, Noël între noi.
Mintea mea era goală și aș fi adormit instantaneu, dacă Tavi n-ar fi început să povestească nu știu ce întâmplări din studenție, amintind bineînțeles și legenda arhicunoscută potrivit căreia, atunci când pe ușa ASE-ului va intra o fată mare, va cădea bila de pe acoperișul academiei. Mi-am adus atunci aminte de Margot, de camera intimă, de casa adventiștilor de la Ploiești și de scrisorile mele, și toate astea mi se păreau că se petrecuseră pe altă planetă, altuia, nu mie. „Bă, zic, voi știți că Margot era virgină când m-am culcat cu ea?” N-am avut atunci niciun fel de reținere să le spun asta, se știe că alcoolul te face guraliv și indiscret, și oricum acele întâmplări rămăseseră de domeniul trecutului.
Pe mine mă frapase chiar la momentul cu pricina virginitatea lui Margot, mai ales știind ce îmi spusese mai de mult profesorul Marian despre ea, anume că făcuse un avort. Margot avusese chiar dinainte de întâmplarea aceea o reputație de curvă în sat, de care eu eram la curent, altfel nici n-aș fi îndrăznit să îi propun să vină la mine când eram singur acasă. Nu am fost însă în stare să demonstrez nimănui, niciodată, că Margot nu era curvă, iar asta îmi rămăsese pe conștiință ca o nedreptate pe care nu am reparat-o, sau ca o minciună pe care nu am dezmințit-o, deși eram în posesia adevărului.
Această remușcare, în starea de beție în care eram, devenise de nesuportat. Regretul de a n-o fi reabilitat deîndată pe Margot în fața opiniei publice din sat devenise atât de acut, încât am început să plâng deznădăjduit, în hohote, îmbrățișându-l pe Noël și udându-i părul din cap cu lacrimile mele.
Am luat atunci hotărârea, pe loc, să mă scol, să ies în stația de troleibuz, să aștept până ce primul troleu din zori va sosi în stație, să merg cu el până la gară și să mă sui în primul tren care va pleca spre casă.
— Unde te duci? m-a întrebat Tavi.
— La gară, plec acasă, i-am răspuns, trebuie să-mi cer iertare de la Margot.
— Nu te duce, a mormăit, ești beat. Nu te duce.
Când a zis „nu te duce” pentru a doua oară, fărâma de luciditate care mai rămăsese trează în mine a izbândit pentru moment asupra imboldului nebunesc de a pleca. În clipa când am vrut să mă culc la loc, Noël a început să se agite pe salteaua lui și să strige tare: „du-te, du-te, pleacă!”, dar cred că vorbea prin somn, căci avea obrazul adâncit în pernă și ochii închiși i se zbăteau sub pleoape nebunește. Cineva a ieșit din cortul învecinat cu al nostru și a început să ne proiecteze pe pânză fascicolul unei lanterne, înjurându-ne de mamă și făcându-ne în toate felurile, de la bețivi ordinari până la porci și boschetari. Am auzit și alte voci, unii ziceau să anunțe poliția, dar vâlva s-a potolit destul de repede, căci noi ne prefăceam că dormim cu sforăieli. Noël, care se liniștise între timp, se răsuci deodată cu fața către mine și mai spuse o dată, stins, cu ochii deschiși de data asta, privindu-mă direct din lumea viselor:
— Pleacă!
Mi-am căutat atunci pantalonii pe întuneric, erau într-o grămadă mare de blugi, tricouri, ciorapi de toate felurile și de toate mărimile, aruncate alandala într-o margine a cortului. Am tras la întâmplare, cu gesturi febrile, o pereche de blugi pe mine, ca și când eram în pericol de a pierde trenul, și, după ce m-am asigurat că vecinii s-au potolit și au reintrat în așternuturi, am ieșit de-a bușilea din cort, încălțându-mă și strângându-mi cureaua de la pantaloni stând în șezut.
Am căutat pe cer cele trei stele mari, Deneb, Altair și Vega, aranjate într-un triunghi foarte evident, numit Triunghiul Marinarilor, despre care citisem mai demult că sunt folosite în navigație. O geană de lumină își făcea, cu nădejde, apariția la orizont, ceea ce însemna că era trecut de ora patru. Un vânt răcoros, foarte plăcut, făcea să foșnească frunzele aspre ale răchitelor. Am luat-o către stația de autobuz, ocolind de data asta cu grijă toate sforile și cuiele din drum, făcându-mi în minte socoteala că dacă primul troleu venea la cinci, eu la cinci și jumătate voi fi în gară și puteam lua trenul de Iași de la șase dimineața. La zece puteam să fiu în autogară la Focșani, apoi luam microbuzul, la doisprezece eram la Dumitrești și m-aș fi întâlnit cu Margot, la patru eram din nou la Focșani în gară, și până la miezul nopții următoare aș fi putut să fiu înapoi la cort.
Toate calculele astea le făceam într-o stare de surescitare și neliniște, eludând cu bună-știință nenumăratele incidente și nepotriviri de orar care mi-ar fi zădărnicit planurile. Nici nu mă gândeam la eventualitatea că Margot nu era acasă. Nu eram capabil să mă gândesc la niciun fel de detalii, mintea mea era concentrată pe o singură idee: alegerea cuvintelor. Îmi proiectam în imaginație, obsesiv, clipa întâlnirii cu Margot: cum eu intram pe poartă, cum ea mă vedea pe geam, aici existând și o variantă de rezervă, în care Margot se afla în grădină și culegea roșii, dar în ambele variante tresărea surprinsă și se repezea la mine cu brațele întinse, pe care și le încolăcea apoi în jurul gâtului meu. Când și când, câte un taxi care se ducea la Constanța, culegând de pe drum petrecăreții întârziați prin cluburi și baruri de noapte, se apropia de mine, încetinind. Taximetristul se uita întrebător la mine, dar văzând figura mea absentă, dezinteresată, demara îndată în trombă. Cu fiecare minut care trecea, traficul devenea din ce în ce mai animat, iar primul troleu 43, Gara – Pescărie – Mamaia și retur, opri în stație după vreo jumătate de oră, răsuflând greu, ca un cașalot eșuat, trezindu-mă din visare. Am compostat biletul și m-am așezat pe o banchetă din față, ca să pot privi în tihnă vitrinele magazinelor, încă luminate. Când secera roșie răzbătu deasupra mării ca o literă C ciudată, apocaliptică, mi-am dat seama că asistam la o eclipsă parțială de soare.
Pe măsură ce mă apropiam de gară, temerea că plecasem într-o expediție hazardată, cu slabe șanse de realizare, a început să mă bântuie. Becurile de pe străzi se stinseră brusc, simultan, ceea ce a fost pentru mine ca un semnal de trezire din himerele nopții agitate și de revenire la realitatea prozaică. Am coborât din troleibuz și am intrat în gara aproape pustie, căutând pe tabela de plecări un tren inexistent către Focșani. O oră trecuse de când ieșisem, târându-mă pe coate și genunchi, din cort, cu mintea plutind undeva pe tărâmul cețurilor și acum, nimic din starea aceea de exaltare hipnotică ce mă determinase să mă trezesc, să plec fără să spun un singur cuvânt și să mă sui în troleu, mecanic, semi-inconștient, nu mai subzista în mine.
O voce plictisită din difuzoare anunța sosirea unui tren undeva la linia cinci și în două sau trei minute, un șuvoi de călători începu să se reverse către suprafață din tunelul subteran, aducând cu ei geamantane, cărucioare, sacoșe, saltele de plajă, mingi de plastic, colaci și veste de salvare de toate culorile și formele. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, navetiști sau turiști, unii însoțiți de copii mici, alții purtându-și-i în spate sau la piept, într-un fel de ranițe speciale, au început să mă împresoare și prin stânga și prin dreapta. Frânturi de conversație, replici fără subiect și predicat îmi treceau pe lângă ureche și se stingeau în urma mea, pe măsură ce grosul afluxului de călători începea să se subțieze. Atunci, printre ultimele siluete care ieșeau la lumină din întunericul tunelului, cu un rucsac în spate și cu părul strâns sub o eșarfă înflorată, grena, cu oie fluturând pe deasupra blugilor rupți în genunchi, cu un zâmbet încrezător pe buze, am văzut-o cum se apropie drept către mine.
Mă uitam siderat la Margot și parcă nu-mi venea să cred că ceea ce mi se întâmplă se petrece în realitate și nu în lumea viselor. Margot stătea zâmbitoare în fața mea, ca și când acesta ar fi fost cel mai firesc lucru din lume, ca eu să mă întâlnesc cu ea la șase dimineața, la trei sute de kilometri de casă, într-un loc în care, cu o oră în urmă, mie nici nu-mi trecea prin minte că mă voi afla. Pentru a doua oară în viața mea, Margot îmi citise în suflet cea ce eu încă nu apucasem să formulez în minte în mod conștient și ieșise în întâmpinarea dorințelor mele nemărturisite, cu aerul cel mai firesc posibil, ca și cum nimic extraordinar nu s-ar fi întâmplat. Acesta este miracolul: este întâmplarea care nu numai că răstoarnă orice teorie a probabilităților, dar răstoarnă și firul vieții, o ia de pe făgașul ei și o mută pe altă linie, paralelă, care duce în cu totul altă direcție. De aceea zic eu că există un înger păzitor care veghează asupra mea. Pentru că șansa ca eu să fi plecat din cort la ora patru dimineața, pentru a mă sui într-un troleu la ora cinci, ca astfel să ajung la șase în gară, tocmai la timp pentru a mă întâlni cu Margot, care exact atunci cobora din tren, ca astfel să plecăm împreună să prindem ultravioletele pe o plajă sălbatică, să petrecem toată ziua împreună și astfel să mă îndrăgostesc, în sfârșit, iremediabil și total de ea, asta ține numai și numai de amestecul unui înger în viața mea.
