Solenoidul

Ca o ultimă încercare de a mă atage spre o carieră muzicală, maică-mea  mi-a cumpărat o chitară  din cele făcute  la Reghin, la care nu se putea cânta decât ori folk, după ureche, ori  numai bolerouri și menuete clasice, după partitură.  Cum  nici voce și nici  ureche muzicală nu mă știu să fi avut vreodată, iar profesori de chitară clasică nu existau la noi în sat, singurul lucru pe care l-am putut face a fost să-mi procur o metodă de chitară  și  să buchisesc notațiile muzicale, încercând să descifrez notele Boleroului lui Ravel.

Cam în perioada aceea, bunicul din partea mamei  muri în patul lui, după o lungă și grea agonie, înconjurat de neamurile venite din toată țara:  frați, veri, copii și nepoți.  Imaginea lui din ultimele zile de viață   mi s-a părut  atât de cumplită, cu gâfâielile acelea sacadate,  înecate în gât, cu obrajii galbeni ca ceara  și scăldați în transpirație rece, cu  ochii dați peste cap, încât nici astăzi nu pot să mi-o  șterg din memorie.  Suferise de diabet.  Fusese apicultor și asta ar fi fost una dintre explicațiile bolii, căci se spune că diabetul este boala profesională a crescătorilor de albine.

O altă explicație a dat-o bunica, punând boala lui pe seama justiției divine, căci tataia, într-o iarnă geroasă, de ciudă că guvernul comunist al lui Gheorghe  Gheorghiu-Dej  pusese  impozit pe stupii de albine, a lăsat albinele  descoperite, fără capace, ca să moară toate. „Grijania mamii voastre de hoți”, ar fi spus tataia, „să știu bine că omor toate albinele  cu mâna mea, dar vouă nu vă dau niciun chior”. Chestia cu totul remarcabilă este că  această justiție divină mi-a fost ilustrată atunci de două ori la rând, la intervale scurte de timp. Cu trei zile înainte de a muri tataia, un tânăr din vecini, să-i spunem Noël, se postase în fața porții mele, și, după ce se făcu remarcat,  începu să strige tare, să se audă până în fundul curții: „Bunicul,  bunicul!”. Taică-meu se uită  la el, se uită la ceas,  după care  se duse  la telefon și  sună  la circa de poliție.  În scurt timp,  o Dacie  albă  cu girofar  opri cu scrâșnete de roți în fața porții și șeful de post se extrase cu destulă ușurință din scaun, ajutându-se cu mâna stângă de plafonul mașinii.  Fără prea multă vorbă, burtosul milițian îl luă pe Noël, cu blândețe de guler și-l invită pe bancheta din spate.  Noël se supuse fără nici  cel mai vag semn de împotrivire. Tata se uită în urma norului de praf lăsat de mașină și-i zise mamei, care ieșise și ea afară, atrasă de gălăgie: „cred că taică-tu n-o mai duce mult. Cocoșelul  belgian a cântat”.

„Cocoșelul belgian”  era Noël, băiatul unui colonel belgian ieșit la pensie, care se aciuase la noi în sat, după revoluție.  Acest colonel, domnul Brijnart, venise în urmă cu vreo patru ani într-o misiune umanitară,  trimis de o fundație din acelea „fără frontiere”,  cu ajutoare pentru copiii handicapați  de la Casa de copii, așezământ înființat la noi în sat prin anii nouăzeci, când cu scandalul mediatic al orfelinatelor. Colonelul Brijnart era văduv și venise însoțit de unicul său copil, acest Noël, un adolescent autist,  roșcovan,   cu un milion de pistrui pe față, nesociabil și necomunicativ. Extrem de rar, ascultând de cine știe ce emoție vâscoasă și inexplicabilă,  Noël slobozea cu putere câteva cuvinte guturale, dintr-o suflare, ca un fel de cucurigat de cocoș, de unde și porecla de cocoșel belgian, sau olandez, sau chiar flamand, pentru cunoscători.

Nimeni n-ar fi acordat nici cea mai mică atenție strigătelor  lui expectorate, dacă doamna Jenica, profesoara de științele naturii, și nu numai ea, ci și tanti Eugenia, vânzătoarea de la chioșcul cu pâine, n-ar fi jurat că l-au  auzit pe Noël țipând, ca din gură de șarpe, în mijlocul drumului: „papa, papa, bum, bum, bum!”, cu exact trei zile înainte de accidentul de vânătoare care a curmat viața colonelului Brijnart.

Toată suflarea satului era, de  mai bine de doi ani de zile, cu ochii pe colonel, așteptând  ca, dintr-o clipă într-alta,  să se întâmple ceva rău cu el, deoarece „mâncase casele văduvelor”, exact așa cum scrie în Biblie. Era de notorietate faptul că bătrânul Brijnart,  care trăsese inițial în gazdă la o femeie văduvă, doamna Leontina, învățătoare ieșită la pensie, reușise, arătând niște chitanțe de mână false, să câștige până la urmă în instanță casa văduvei,  casă care nu era tocmai de mâna a doua, ci era o ditamai vila, ridicată,  în centrul satului, prin munca răposatului ei soț,  din slujba lui de director de fermă IAS.  Oamenii  au rămas, însă, de-a dreptul siderați, văzând nu numai moartea tragică a belgianului, ci și  prevestirea ei în mod public de către băiatul  său slab de înger, ceea ce era,  indubitabil,  încă o  dovadă peremptorie a mâniei divine.

Prin nu se știe ce chimie ascunsă a sufletului său, Noël  se simțea atras,  irezistibil,  de persoana mea. Venea acasă  la mine în fiecare seară, fix la ora la care la televizor se dădeau  desenele animate cu Mihaela, deși amândoi trecuserăm binișor de vârsta aceea. Ca la  orice autist, sentimentele lui față de persoanele din jur erau indescifrabile, dar asta nu din cauză că   ar fi fost  lipsit cu desăvârșire  de emoții și sentimente.  Poate că, în sinea lui, tânjea după prietenie și comunicare,  ca oricare alt copil,  presupun, dar nu le putea arăta la exterior  deoarece nu avea organele necesare pentru asta. Cert e că numai în compania mea, când se uita la Lolek și Bolek, Noël izbucnea într-un râs zgomotos, bolovănos, aproape isteric, iar din gură începeau să-i curgă niște bale de scuipat.

Am încercat, o vreme, să-l dezvăț de tabietul ăsta:   am ținut poarta închisă, nu i-am mai răspuns,   am plecat de acasă.  Inutil, căci   Noël rămânea  în fața porții, legănându-se de pe un picior pe celălalt, ore în șir. Maică-mea îi dădea, până la urmă,  drumul în curte și îl trata cu dulceață de vișine și apă rece.

În disperare de cauză, am scos atunci de după dulap chitara dezacordată, am luat  o pătură și, împreună cu  Noël,  am  trecut de partea cealaltă a gârlei, unde era o poiană plină de găinați de gâscă  și mușuroaie de cârtiță și ne-am așezat la umbra unei sălcii pletoase.  Noël se uita extrem de atent și curios la ceea ce țineam în mână, intrigat de forma, de culoarea și de sunetele care ieșeau din chitară când îi atingea corzile.  Nu știam nicio melodie, niciun acord, tot ceea ce puteam să fac era să zdrăngănesc aiurea corzile cu o bucățică triunghiulară de plastic.  Mi-a venit în minte atunci poezia El Zorab a lui Coșbuc și am început să zbier ca un măgar „La pașa vine un arab…”, etc. Când ajungeam la replica pașei, îmi dregeam vocea și grohăiam pe tonuri mai baritonale:  „o mie de țechini primești? O, pașă, cât de darnic ești!”, ceea ce-i provoca lui  Noël apogeul spasmelor. Se tăvălea de râs la propriu, bătând cu  palmele și  cu picioarele în pătură, împrăștiind lăcustele și greierii, care încotro. Niciodată nu am mai văzut asemenea accese de râs prostesc, chestia este că nu m-am putut abține și am început și eu să râd, cot la cot cu el.  Chicotelile noastre se auzeau extrem de clar peste gârlă, în sat, deoarece satul era dispus ca un amfiteatru, în jurul acelei poienițe. Deci noi eram cam ca pe o scenă, în mijlocul satului, și grohăiam din toate puterile „O mie de țechini primești? O, pașă, cât de darnic ești!”, în condițiile în care, nu mai departe decât cu o zi în urmă, îl îngropasem pe tataia la cimitir.

Întâmplarea asta mi-a conferit,  definitiv, reputația de nesimțit printre rude și consăteni,  reputație pe care începusem eu să mi-o  construiesc de mai  multă vreme, dar unii dintre ei nu erau încă,  pe deplin, edificați. Cum oamenii erau îndeobște bine-crescuți, nu mi-a spus nimeni de la obraz că sunt un porc, decât un profesor  mai în etate, care era și directorul școlii pe vremea aceea. „Florin, zise directorul școlii, eu te înțeleg  dacă nu l-ai iubit pe bunică-tu, dar încearcă și tu să ai o brumă de respect, dacă nu față de îngeri, măcar față de draci”.

Cum, în perioada aceea, aveam o curiozitate nestăvilită și un imbold aproape faustic de a experimenta orice, de la colecționarea  plantelor în ierbare   organizate sistematic, după criterii taxonomice și până la observarea mersului stelelor și planetelor pe  cer cu luneta, m-am obișnuit să-l iau și pe Noël cu mine în toate explorările mele.  Să fi trecut poate două sau trei luni de la povestea cu El Zorab, nu mai mult, în orice caz,  asta a fost în aceeași vară, când s-a întâmplat incidentul cu solenoidul.

Îmi venise ideea să fac un solenoid, de fapt îmi trebuia un reostat cu cursor pentru un transformator electric  variabil.  Nu vă chinuiți să  înțelegeți ce înseamnă asta, acum nici eu nu mai știu cum se face așa ceva. Știu numai că voiam  să transform curentul de la două sute douăzeci de volți, cât era la priză, la o intensitate și o tensiune mai redusă, ca să pot să alimentez un mic ventilator de jucărie cu motoraș. Pe o scândură  am fixat cu niște cuie o sârmă de covrigi,   înfășurată în jurul unui creion și am băgat capetele la priză.  Urma să preiau curentul de pe solenoid, astfel diminuat, printr-o lamelă care culisa de-a lungul bobinei, și să-l trimit la bornele ventilatorului.

Nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat în mintea lui  Noël, poate că sârma fixată pe scândură să-i  fi  adus aminte de chitară, nu știu, cert e că la un moment dat și-a întins mâna și a atins solenoidul, ca și când ar fi vrut să cânte la el. Șocul a fost atât de violent, încât bietul băiat a fost aruncat cinci metri mai încolo,  unde  rămase imobil, cu capul proptit, nefiresc, în zidul garajului. În aer se simțea miros de carne arsă. Tata a ieșit valvârtej din casă, pe buze având   o înjurătură la adresa „dobitocilor care au tăiat curentul”  tocmai când se uita la un meci la televizor. Nu  i-a luat mult ca să-și dea seama ce se întâmplase, văzând siguranța fuzibilă topită, dar mai ales simțind mirosul de păr  ars. Cu fălcile încleștate și cu o privire sticloasă, de lup atacat, se repezi cu mâinile întinse spre gâtul meu. Am înghițit în sec și m-am predat, moale, tocmai în clipa în care Noël s-a ridicat de jos, ștergându-se de praf pe turul pantalonilor, și, ca și când nimic neobișnuit nu se petrecuse, îl salută pe taică-meu calm, cu o dicție impecabilă: „Bună ziua, domnule Giurcă, ce mai faceți?”.

Nici o comisie de medici nu a putut explica fantastica și brusca vindecare a lui Noël. Tratatele medicale nu consemnau până la data aceea decât slabe și relative ameliorări ale autismului,  în urma unor ani îndelungați de exerciții, dar nicio vindecare totală și ireversibilă.

Sigur că a trebuit să explic cum s-au petrecut lucrurile, nu mai puteam să mint sau să ascund ceva. Au venit și au ridicat probe, amprente, mi-au confiscat solenoidul, am fost chemat la procuratură  să dau explicații despre cum l-am expus pe Noël, în mod  inutil și prostesc, la pericole mortale, mi-au deschis dosar de urmărire penală. Toate astea s-au întins pe patru sau cinci săptămâni, aproape că mi-era frică să nu pierd anul școlar, dacă  m-ar fi arestat preventiv.