Written by În anii terminali ai liceului, asta însemnând pe când eram eu aproape de vârsta majoratului, frigurile nerăbdării puseseră stăpânire peste mine. Voiam să zbor din cuib, aproape că dădeam din aripi, așa cum fac puii de șoim. Ieșeam noaptea în curte, trebuie să fi fost în luna mai a anului 1974, căci privighetorile se auzeau în lunca râului iar cometa Kohouteck, cea cu două cozi, una dreaptă și cealaltă curbată, zăbovea de patru săptămâni în constelația Andromeda. Începeam să visez cu ochii deschiși la viitoarea mea carieră științifică. Jocurile minții erau ca un drog pentru mine, un stimulent, eram avid de provocări, de examene. Da, da, voiam să dau examene. Aveam, așa, o forță în mine, o energie care se cerea confirmată. Așa cum febra musculară de a doua zi după un antrenament la sală te face să simți cum crește mușchiul, tot așa neuronii mei eliberau endorfine de plăcere când se atingeau între sinapse. Orizontul îngust al satului meu, situat într-o depresiune, ca un lighean, înconjurat de dealuri înalte, împădurite din toate părțile, care îți barau orice priveliște dincolo, în afară de bolta cerului, era cel care mi-a plantat în suflet altoiul ăsta de răzvrătite, de împotrivire. Eram ca într-o închisoare. Îmi doream să evadez, să mă sui măcar în vârful dealului ca să văd ce este pe fața nevăzută a lumii. Dar, în timp ce, pe de o parte ardeam de nerăbdarea aventurii, de pe de alta nostalgia, cu miile de fire care mă legau de sat, de copilărie, de tovarășii de joacă, simțeam cum mă strânge, aproape fizic, dureros, de umeri și de picioare.
Mintea mea nu era preocupată pe atunci de grijile concrete ale existenței: banii, hrana, îmbrăcămintea și celelalte fleacuri materiale de care avem nevoie în viață. Tot ceea ce urmează după atingerea vârstei maturității, adică absolvirea unei facultăți, învățarea unei meserii, apoi găsirea unui job, toate astea nu erau pentru mine etape în procesul dobândirii de competențe și skill-uri necesare supraviețuirii, ca pentru orice alt bărbat normal la cap, ci erau, în ochii mei, doar jocuri de strategie și aventură, din ce în ce mai elaborate. Trăiam ca într-un fel de realitate virtuală, mereu curios să aflu ce provocări și pericole vor apărea în secunda următoare, după colț, dar niciodată nu eram suficient de îngrijorat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Nici în ultima vreme nu am devenit eu grozav de harnic și de responsabil dar, în prezent, cel puțin mă mustră conștiința că pierd timpul visând, jucându-mă și cedând tentațiilor de moment. Nici acum nu cred că sunt maturizat pe deplin. Uneori, chiar mă și mir că am supraviețuit până la vârsta asta, și atunci mă încearcă un soi de frică metafizică, fără un motiv întemeiat: nu cumva toate cadourile astea pe care le-am primit gratuit de la viață vor începe într-o bună zi să-mi fie luate înapoi? Ca în zicala easy come, easy go. Nu sunt însă un tip superstițios, și prima mea calitate este aceea că nu-mi place să-mi fac griji pentru ziua de mâine.
Nu știu dacă există îngeri, nu am nicio dovadă concretă că există, dar în forul meu interior am unele motive subiective, unele reflecții interioare, meditații, din care am tras concluzia că eu, cel puțin, am un înger păzitor. M-am tot gândit: toate nevoile mele vitale s-au îndeplinit fără ca eu să fi mișcat un singur deget pentru ele. Am crezut la început că asta s-ar fi datorat unei compensații celeste pentru anii de mizerie pe care i-am trăit în prima copilărie. Pe urmă mi-am dat seama că, totuși, copilăria mea nu a fost chiar așa de mizerabilă. Așa cum am percepu-o eu, viața mea nu a fost plină de privațiuni și suferințe. Poate alții ar putea crede că a fost mizerabilă, dar, în realitate, pentru mine, a fost ca un pahar de apă rece când ți-e sete. Nu contează ce cred alții despre cum mi-am trăit eu viața, ci contează doar cum m-am simțit eu. Iar toate istoriile astea pe care le povestesc aici ilustrează cum m-am simțit eu. Multă lume își povestește amintirile, dar când o fac, ei se pun în locul ascultătorului, se dedublează. Se ascultă vorbind și se judecă cu mintea pe care o au acum, mintea socială, iar din amintirile lor nu mai rămân decât verbele de acțiune: am mers, am spus, am făcut. Eu, însă, am trăit chiar în momentul în care am povestit, asta e diferența. Ați văzut vreo urmă de autocompătimire la mine? N-ați văzut! Asta e diferența. Am trăit, m-am jucat și m-am distrat în fața voastră, a doua oară.