Camera intimă

N-aș vrea să pozez acum în ipostaza vreunui sensibil și delicat poet, rănit în sentimentele gingașe   de grosolăniile și mârlăniile suferite în armată. Eram  un soldat timorat, e adevărat, dar în același timp un răzvrătit, un chiulangiu. Eram dintre cei care își țineau în buzunarul de la veston  un calendar, în care tăiau  în fiecare seară,  cu satisfacție, încă o zi din cele rămase până la liberare. Odată intrat în vizorul locotenentului, nu am mai putut scăpa de eticheta de cel mai leneș și mai neinstruit soldat.  Lucrul acesta mi-a atras un regim de instrucție personalizat, în sensul că mi se dădeau  una sau două ture de stadion în pasul piticului   cu masca de gaze pe figură și douăzeci de flotări pe deasupra.

Departe de a-mi înfrânge atitudinea recalcitrantă, regimul opresiv la care eram supus m-a făcut să detest cu și mai multă  ardoare milităria și tot ceea ce se afla în legătură cu ea: caporali, sergenți, ofițeri, popotă, dormitoare, cazane de inox  cu piure de cartofi, pârjoale, gamelă de aluminiu, lopățica mică de infanterie, trese, petlițe, pingele, ciorapi împuțiți, goarnă și multe alte fleacuri ridicole de care atârna existența noastră zilnică.  Părinții mei, care se simțeau cumva, în mod desigur nejustificat, vinovați de starea în care ajunsesem, veneau aproape în fiecare duminică  să mă viziteze, aducând cu ei un coș de papură plin cu mâncare de acasă și cu două sticle de  bere. Duminica după-amiază, așezați pe câte o pătură  în fața porții unității militare, unde era o mică pajiște cu gazon, zeci de familii reunite participau la un fel de picnic colorat în kaki.  În afară de cabina ofițerului de serviciu pe unitate, în  mica anexă de lângă poartă se mai afla încă o încăpere închisă cu cheia, numită „camera intimă”, care mie mi se părea o culme a absurdului la care putuse să ajungă această organizație aberantă de bărbați care este armata: un loc unde soldații puteau face sex cu nevestele, într-un interval rezonabil de circa o oră, căci poate mai stăteau și alții la rând. Am putut să arunc o privire înăuntru într-una din zilele în care am făcut de serviciu la poartă. Existau acolo   un pat matrimonial, acoperit cu un cearșaf curat, cu o pătură cazonă peste el,  o  noptieră cu oglindă și desigur un lavoar cu săpun și prosop.  Jaluzele la ferestre. Strictul necesar.

Taică-meu  se descurcase până la urmă și îmi făcuse rost, după vreo două sau trei luni, de o gazdă în Ploiești, orașul cătăniei mele, la o familie  de adventiști care le fuseseră recomandați de cineva de la noi din sat. Oamenii ăștia erau foarte uniți între ei, mă refer nu numai la  familie, ci și la  gruparea lor religioasă. Aveau vreo patru copii, cu vârste destul de apropiate, în jur de zece – doisprezece ani și luau masa împreună în fiecare duminică dimineața. Spun duminică, deoarece eu veneam la ei doar sâmbătă seara și plecam duminica înapoi la cazarmă.  Ne dădeau bilet de voie pentru  week-end, și cum eu locuiam prea departe pentru a merge acasă în fiecare săptămână, îmi petreceam duminica la adventiști. La dejun mă invitau și pe mine la masă, prilej cu care încercau să mă supună   unui  curs ad-hoc   de catehizare. De la un timp, la aceste cateheze și-a făcut apariția  și  un individ pe care ei îl ascultau cu mult respect, era un fel de predicator de-al lor, care chiar își dădea toată silința să-mi insufle frica de Judecata de Apoi și să mă înduplece cât mai grabnic către pocăință. La căpătâiul patului îmi puseseră niște cărți religioase, cu povestiri pioase despre oameni care s-au pocăit și le-a mers bine, dar și cu oameni care nu s-au pocăit și au avut parte de întâmplări groaznice.

Citeam seara până mi se închideau ochii de somn, eram  de altfel extenuat după marșurile nocturne pe care le făceam pe șoseaua de centură a Ploieștiului, de la est la vest și înapoi, treizeci de kilometri,  de la unu noaptea până la ora șase, când numai bine suna goarna pentru deșteptare. Duminica, după micul dejun religios, compuneam  scrisori disperate către Margot, prin care îi descriam în cele mai sumbre culori suferințele prin care treceam. Ea era singura mea nădejde, singura mea rază de soare, etc, de la care așteptam binecuvântarea.  Gândul la ea, în cele mai crâncene momente ale existenței, ca o aripă de porumbel, ca o fluturare de înger, nu-i așa, să-mi coboare la tâmple alinarea…

Scrisorile mele se pare că au avut  asupra lui Margot un efect neașteptat, la care nu mă gândisem niciodată, pentru că, în lipsa oricărui răspuns de la ea, toată corespondența asta mi se părea un simplu exercițiu literar și atât. Departe de mine  ideea de a o chema să mă viziteze la cazarmă, eu pur și simplu mă confesam. Voiam să fiu ascultat, voiam ca cineva să-mi ia o parte din greutatea de pe suflet, și îmi imaginam, scriind,  cum Margot îmi desface scrisorile cu briceagul, cum le citește la lumina lămpii și apoi cum le aruncă în sobă, în timp ce, de la fereastră, se aud colindele de Crăciun.  Dar, măcar vreme de cinci minute,  cât le-a ținut în mână,  s-a gândit la mine. Stăteam așa, întins în pat, sub plapumă, cu cartea de rugăciuni adventiste în mâini și cu veioza la cap, cu gândul la Margot, ascultând șuieratul molcom al gazului metan ce ardea în sobă.    

Margot intrase însă, între timp, la facultatea de Petrol și Gaze din  Ploiești, fără ca  eu  să știu asta,  și cum  îi scriam pe adresa de acasă,  se  explica astfel  lipsa oricărui  răspuns din partea ei. Mama ei, văzând cum se adună teancul de scrisori de la mine, la un moment dat le-a făcut pe toate  colet și i le-a trimis prin poștă, la cămin, unde stătea.

Lectura într-o singură repriză a celor zece  sau cincisprezece scrisori lacrimogene probabil că a mișcat-o pe Margot până într-atât, încât, după ultimul examen din sesiunea de iarnă, s-a suit în troleibuz și a coborât, hotărâtă,  la poarta unității militare unde eu îmi toceam genunchii și coatele vestonului, executând drepți – culcat  în noroi.

Așa se face că seria de cincizeci de repetări pe care o efectuam fu întreruptă la un moment dat de apariția în goană a sergentului   de serviciu de la poartă, care rosti printre gâfâieli: „soldat Giurcă, ești căutat la poartă. De o fată.”  Când a zis „de o fată”, toate fălcile soldaților din pluton care erau de față și numărau flotările mele au căzut în piept de uluială.  Mi-am șters cu palmele genunchii și turul pantalonilor, mi-am aranjat părul și m-am îndreptat și eu în fugă către poartă. Fuga asta nu era dintr-un imbold sau dintr-o  necesitate, ci era regulamentară: soldații nu aveau voie să se deplaseze prin unitate altfel decât alergând. Se considera că  ei trebuie să plece dintr-un loc în altul numai chemați de un ordin, de  o urgență. De altfel, dacă era văzut vreun soldat mergând agale pe alee, era imediat oprit și întrebat ce treabă are.  Deci am început să alerg către poartă, întrebându-mă cine oare putea să fie fata respectivă care mă chemase, sau dacă nu cumva era vorba de o farsă.  „Florin a alergat cu limba scoasă, crezând că a venit vreo gagică la el, dar ciuciu gagică! Ce-am mai râs!”  Precis că vor povesti asta la noapte înainte de culcare. 

În fața gheretei sergentului de serviciu, era însă Margot. Un pic mai împlinită decât o știam eu, cu părul lung, castaniu, curgându-i peste sâni, cu buzele pline, arcuite într-un zâmbet cald și sincer. Ne-am strâns mâinile și ne-am privit, cu plăcere, preț de câteva secunde, după care sergentul s-a  apropiat de mine cu o cheie în mână, făcându-mi semn cu capul înspre camera intimă. „Intră, simțiți-vă bine”, zise. Am privit surprins către Margot, nu mi-a  venit să cred ce mi se întâmplă, până ce nu am auzit din gura ei: „i-am spus că sunt nevastă-ta”. N-am zis nimic, era ca în visele acelea prea frumoase, în care știi că visezi dar ți-este frică să nu te trezești prea devreme. Am tras jaluzelele și am dat pătura deoparte.  Ne-am dezbrăcat febril, pentru a doua oară  în viață eram gol în fața ei, și mă întrebam: oare,acum ce se va petrece?

 În creierul meu nu mai era loc și pentru altceva, în afara sexului. În zadar m-au ținut după aceea trei zile la arest pe țambal, cu pâine și apă, în zadar m-au pus o lună de zile să frec veceurile, în zadar a urlat la mine maiorul Lupescu: „Porcule, nesimțitule, meriți să fii trimis la Curtea Marțială! Dispari din fața mea! Auzi, nevastă-sa!”.  Nimic din toate astea n-au putut să mă oprească de  la a evada în fiecare sâmbătă noaptea pentru întâlnirea  cu Margot din   cămăruța adventiștilor, cu veioză pe noptieră , sobă cu gaz metan și cărți de rugăciuni.