Lecția de franceză

După terminarea liceului am făcut nouă luni de armată cu termen redus. Așa era pe vremea aceea, dacă mergeai la o facultate. Printr-o bizară  coincidență, comandantul  batalionului  la care am fost repartizat, maiorul Lupescu, s-a nimerit să fie  chiar fiul  profesorului meu de  franceză din  liceu. Moș Lupescu, tatăl maiorului, era un  popă ieșit la pensie,  care mai ciugulea și el câțiva bănuți dând meditații și  predând la școală, ca necalificat, plătit cu ora.  Stătea în gazdă la părinții  lui Margot și își plătea chiria meditând-o pe Margot la franceză, lucru cu care mama ei  se lăudase prin sat.  Maică-mea, care visase un cuc cântând pe o creangă înainte să mă nască, își făcea iluzii despre mine că sunt predestinat să devin cântăreț  de muzică ușoară  și că voi concerta la Paris, ca Adamo.

Așadar, văzând în lecțiile  lui moș Lupescu o nesperată  oportunitate pentru mine de a învăța limba franceză, întrucât la școală se făcea numai rusa, maică-mea m-a trimis și pe mine la Margot acasă, o dată pe săptămână. În timpul lecției, moșul ieșea destul de des  la baie și ne dădea temă se zicem de cincizeci de ori, cu voce tare, în lipsa lui:  je suis, tu es, il est, nous sommes, vous ètes,  ils sont, ceea ce  deveni în scurt timp pentru mine o adevărată mantră sexuală, căci o recitam pipăind-o   pe sub fustă pe  Margot. Cum toată energia mea era canalizată spre obiectivul determinării  lui Margot  să facem sex oral, iar prostata  domnului profesor se mărea în diametru de la o lecție la alta, când am ajuns  pe  la Le Subjonctif imparfait m-am decis să fac lucrul pe care îl plănuisem  noapte de  noapte, de câteva săptămâni încoace,  cu lux de amănunte: mi-am lăsat în jos  pantalonii și chiloții  și am invitat-o pe Margot, punându-i cu delicatețe  mâna după ceafă, să îngenuncheze înaintea mea. La fel ca și în  toate visele mele erotice, soldate, de regulă, cu  poluții nocturne, și  de data asta fatalitatea, sau destinul, sau demonul care îmi era potrivnic a făcut  să intre popa  chiar atunci în cameră.

Moș  Lupescu era un individ bățos, cu mustață à la  Hitler și umbla numai la costum  și cravată, ținându-și mâna stângă  la spate, ca și cum ar fi vrut să alunge de la sine orice detaliu superfluu, care ar fi putut diminua prestanța și  rigoarea persoanei sale.  Mes enfents, zicea, l’exactitude est la politesse des rois, deviză   de care părea să fie pătruns în toate fibrele ființei sale, căci vorbea și se mișca într-adevăr cu o corectitudine princiară. Când dădu cu ochii de noi  (eu eram în picioare, cu pantalonii în vine, crăcănat, iar Margot tocmai își pusese un genunchi jos),   moș Lupescu   tuși semnificativ și făcu stânga-împrejur, închizând ușa după el. Reveni după un minut, nu înainte de a ciocăni la ușă.  Nu a comentat absolut nimic, ne-a dat ultima temă pentru acasă și ne-a comunicat că starea lui de sănătate nu îi  mai permite continuarea lecțiilor, dar că nu trebuie să fim îngrijorați, deoarece am  acumulat suficiente cunoștințe pentru vârsta noastră, ba chiar un pic pe deasupra.

Nimeni, nici maică-mea, nici părinții Lui Margot, nu au dat vreodată vreun semnal că ar fi auzit ceva de la Lupescu despre scena la care fusese martor.  Cu toate astea, feciorul popii, comandantul de batalion, știa totuși câte ceva, căci într-o zi și-a trimis ordonanța  să mă cheme la el în birou. “Soldat Giurcă, ai făcut franceza în liceu cu profesorul Lupescu?” m-a întrebat, după ce mi-a ordonat pe loc repaus. “Raportez: da, să trăiți”, am răspuns, “dar de unde știți?” “De la el știu, mă, e taică-meu. Ia zi, băi, puțulică, era bună la pat Margota, nu-i așa? ”

Mi-a fost cu neputință  să accept că între  moș   Lupescu, acest spilcuit Hercule Poirot,  și maior să fi  existat vreo legătură de sânge.  Precis e înfiat, sau ceva de genul ăsta, mi-am zis, diferențele erau ca de la cer la pământ între ei. Nimic din sobrietatea, din politețea regală, din atitudinea maiestuoasă a profesorului  meu din liceu nu se întrevedea de  sub cascheta maiorului, având cozorocul  garnisit cu frunze  aurii de stejar așezat provocator deasupra liniei sprâncenelor.  Am simțit ceva ca o trădare, ca o despărțire de unul din idolii mei din copilărie, era ca și cum l-aș fi văzut pe Hercule renăscut în ipostaza ignobilă a acestui individ arțăgos, cu apucături cazone, la  modul grosier, adică miștocar, bădăran și spurcat la gură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sari la bara de unelte