Written by În comună se înființase, cu vreo zece ani în urmă, un liceu care atrăgea în fiecare an profesori debutanți din județ, sau chiar din județele învecinate. Cum naveta era foarte grea, cei mai mulți își luau gazdă prin sat și până la urmă unii dintre ei chiar se stabileau definitiv aici. Lângă mine erau doi: la vecina din stânga casei, stătea domnul profesor Anton, de matematică, iar peste două sau trei case în partea cealaltă stătea domnul Marian, de fizică. Sus, pe deal, stătea domnișoara Cornelia, de chimie. Dar nu numai debutanții veneau la noi în sat. Doi sau trei preoți ieșiți la pensie, unii dintre ei recent eliberați din pușcărie pentru activitate legionară, își trăiau aici o a doua tinerețe boemă, stând la gazdă și predând la gimnaziu istoria, franceza și latina. La părinții lui Margot trăsese domnul Lupășteanu, profesor de limbi clasice și moderne, care își plătea chiria pictând în ulei portretele gazdelor.
La profesorul Marian mă ducem de obicei după ora 10 seara, în nopțile cu lună pe cer, când nu puteam să dorm. Între locuința mea și a lui era o porțiune de vreo sută de metri, lipsită de case, unde albia râului se apropia foarte tare de drum. Domnul profesor ocupa o cămăruță de burlac, unde avea acces și la o mică bucătărie, în care putea să-și facă o cafea la ibric sau să-și fiarbă două ouă moi, dimineața. Masa de prânz și-o lua la cantina liceului, iar seara mânca salam și conserve de fasole cu cârnați, la el acasă, pe masa așternută cu un ziar.
În vremea aceea încă se mai comporta ca un student căminist, mai ales că diferența de vârstă dintre el și elevii din clasele terminale era aproape insesizabilă. Destul de scund de statură, foarte slab, cu părul lins, cenușiu, și ochii negri și vioi, cu o țigară veșnic atârnată în colțul gurii, Marian își croise o mască de om hâtru, experimentat, deși, înăuntrul lui, se simțea un vierme care îl rodea, un soi de melancolie sau de regret. La piciorul mesei, stătea o damigeană cu vin roșu din care turna în pahare cu o mână din ce în ce mai nesigură. Vinul avea un parfum sălbatic, astringent, de struguri de boltă, din aceia cu boabele mici și negre.
Când ducea țigara la gură ziceai că vrea să o mănânce, o ținea între cele două degete, dar nu ca toată lumea, lângă unghie, ci la baza lor. Trăgea din țigară cu poftă, își închidea ochii și fața i se lumina de plăcere când inspira fumul în piept. Cu toate astea, la sfârșit se strâmba, dezgustat, când strivea mucul în scrumieră. Alternanța stărilor exaltate și depresive, care se succedau pe chipul lui din ce în ce mai rapid, pe măsură ce damigeana se golea iar stropii roșii de vin se înmulțeau pe ziar, îi adăugau un fel de tușă vulnerabilă, care mă făcea să fiu solidar cu el și să-i plâng de milă pe umeri.
Niciodată nu-mi lăsa paharul să mi se odihnească, gol, înainte sau țigara să mi se stingă uitată în scrumieră, ci îmi arunca pachetul mototolit în poală, cu o privire care voia să spună: „servește-te, asta e nimic pentru mine”. Făcuse facultatea la Iași, și încă nu-și revenise complet din starea aceea de derută, de șocul desprinderii de viața boemă din studenție, pe care ar fi vrut să o mai lungească un pic, măcar cu unul sau cu două semestre. „Florin, parcă am fi niște vase comunicante, eu torn în mine și tu borăști pe dinafară”, zicea, rânjind, când mă năpusteam pe ușă aproape în patru labe, cu voma umflându-mi obrajii. Vomam cu jeturi viguroase vinul roșu, spumos, după care mă linișteam și-mi aprindeam o țigară, trântit în pat, cu capul dat pe spate. „Cum stai cu femeile, zise, e bună tare Margot, are niște țâțe cât damigeana, când o scot la tablă tre’ să stau pe scaun după catedră, că simt că mi se scoală. Nu știu cu cine și-o trage, am auzit că a făcut un avort, bănuiesc că tu știi ceva de treaba asta, nu?”
Chiar nu știam, asta a fost destul de dureros pentru mine când am aflat. În vara ce tocmai se terminase, în timp ce părinții mei mă lăsaseră singur acasă, ei fiind plecați la Olănești, unde își tratau rinichii și ficatul cu ape puturoase, am adus-o cu adevărat pe Margot la mine în pat. Imaginea asta, cu Margot goală între cearceafuri, având o pernă îndesată sub șale, care mă bântuia în fiecare noapte până la obsesie, imagine la fel de imposibilă pe cât de aprinse erau fanteziile mele, ei, bine, imaginea asta s-a materializat, incredibil, întocmai așa, caldă și bronzată, în după-amiaza acelei zile de august, în penumbra jaluzelelor trase, când, afară, în curte, Victor și Nicu se zgâiau, cu mâinile căuș în jurul ochilor, încercând, zadarnic, să zărească ceva pe geam.
Mă uitam la trupul ce zăcea placid înaintea mea, încercând să memorez pentru totdeauna toate detaliile acelea ale anatomiei feminine, detalii pe care, până atunci, doar le bănuisem și pe care le asamblam, piesă cu piesă, în imaginație, fiecare cută de piele, fiecare fir de păr, pentru ca apoi să le explorez într-un fel de delir obscen și depravat. Îi simțeam mirosul, un miros cu totul nou, neobișnuit, care nu știam dacă trebuie să-mi placă sau nu, dar care, o dată cunoscut și gustat, a devenit după aceea încă și mai imperativ, mai tulburător decât imaginea vizuală. Margot se uita în tavan, inertă, așteptând ca eu să întreprind ceva, habar n-aveam ce, atâta vreme cât nici nu puteam să pun mâna pe ea, deoarece simțeam că m-ar frige, da, asta era senzația, mi-era teribil de frică, deși repetasem asta de mii de ori, cu ochii închiși. Mi-era teamă că visul se va spulbera, ca întotdeauna, într-o băltoacă lipicioasă, înainte de a-i putea sonda până la capăt, cu micul scafandru, tenebrele fierbinți, ca să mă trezesc apoi, cu capul cufundat în pernă, scuturat de spasme.
Marian trase adânc din țigară, cu ochii mijiți, zâmbindu-mi complice și cumva ironic, iar țigara lui sclipi intens în penumbra încăperii, luminate de o lampă cu gaz. Am privit în lături, surâzând discret, ca și cum aș fi vrut să ascund secretul lui Polichinele. Ceea ce se petrecuse însă, atunci, acolo, între mine și Margot, știam numai eu și cu ea și se vede treaba că nici ea nu povestise nimic, nimănui. S-a ridicat încet, prevenitor, din pat, mi-a cerut o batistă, cu care s-a șters pe burtă, s-a îmbrăcat și a ieșit din cameră, întorcându-și doar o dată, scurt, capul spre mine din tocul ușii, cu un zâmbet. „Pa!” mi-a zis, lăsându-mă fără speranță, la fel de murdar și de inutil ca și batista mototolită, aruncată sub pat.
„Bă, Mariane, nu cu mine a rămas, sunt sigur, m-am ferit” i-am zis, dar mi-am mușcat buzele imediat, de ciudă. Așa ceva nu se face, un bărbat adevărat nu-și trădează niciodată amantele.