Written by Ar fi nedrept să spun acum că Tavi era singurul responsabil pentru toate câte le-am făcut împreună cu el. Sigur, mintea lui era mereu cu un pas înainte, dar asta și deoarece era mai mare cu un an decât mine. Cât de diabolice erau invențiile lui și cât de stricat și de receptiv la rele eram eu, n-aș putea să cântăresc. În casa bunicilor lui, de pildă, deși locuiam la numai o aruncătură de băț de ea, eu nu m-am aventurat niciodată de unul singur. A trebuit să vină Tavi într-o vacanță, să mă ia de mână și să-mi arate toate ascunzișurile. Casa aceea avea o structură circulară, puteam să trecem prin toate camerele și coridoarele o singură dată și ajungeam înapoi în același punct. Toate camerele miroseau a lucruri vechi, bătrânești, cu haine aruncate unele peste altele, încălțăminte scâlciată, vase cu mâncare de câteva zile, tigăi soioase, căni ciobite, dușumele de scândură roase de șoareci, preșuri tocite, uși cu zăvoare late care nu se închideau decât trântite și ridicate în sus de mâner. Era o casă care număra peste șapte zeci de ani, cu tot ceea ce avea înăuntru. Trecuse peste Al Doilea Război Mondial, peste Marea Unire, și probabil văzuse ceva și din Marele Război. În grădină, înconjurat de tufe de știr și urzici, era nelipsitul veceu din scânduri, aici mult mai jalnic și mai împuțit decât cel de la mine din curte, veceu în care, cu multă silă, am intrat o singură dată, preferând, după aceea, să-mi aleg un locușor ferit la marginea grădinii, mereu altul, ca să-mi fac nevoile. Ei, bine, Tavi, care avea buzunarele pline cu chiștoace de țigări, de obicei Carpați fără filtru sau Naționale, pescuite de pe drum, din fața cârciumii, mă lua cu el și mă băga în acest veceu, își aprindea lui un chiștoc, mie altul, și le fumam până ne frigeau unghiile. Fumul de țigară forma împreună cu emanațiile din fosa septică, fermentate și bâzâite de muște, un cocteil mirositor inconfundabil, care mi s-a întipărit bine în minte de atunci.
Și acasă era la fel, deoarece mama, care era fumătoare, dar fuma destul de puțin și numai pe ascuns, din pricina tatei, se ducea să fumeze în veceu, iar mirosul acela mixt persista uneori și câteva ore. Mama fuma țigări cu filtru, la început Amiral, pe urmă Snagov, pe care i le cumpăram eu de la prăvălie. Mă trimitea cu banii exacți, iar vânzătoarea nu mă întreba pentru cine sunt, deoarece presupun că vorbise în prealabil cu mama și știa că-s pentru ea. Tavi îmi explica avantajele fumatului exemplificând cu persoana tatălui său, nenea Miu, care era un bărbat înalt, fălos, cu mustață răsucită în sus: „Tata, spunea Tavi, după ce mănâncă, preferă să fumeze, în loc să mănânce ciocolată, la desert. Când o să mă fac mare, continua Tavi, așa o să fac și eu”.
Tataia ținea capre. Le picta cu pensula o pată roșie pe frunte, ca să se deosebească de caprele altora. Ca să le ducă la păscut, cobora cu ele pe uliță, traversa șoseaua principală prin fața casei mele și, pe o cărare năpădită de bălării, ajungea la gârlă. Râmnicu Sărat curge chiar prin spatele grădinii mele și e mai tot timpul subțirel și poate fi trecut cu piciorul. Când spun Sărat, trebuie înțeles că râul ăsta este efectiv sărat. Pietrele din albia lată de veo șaptezeci de metri sunt glazurate cu sare. Sarea e, pentru capre, ca o prăjitură. Toate se puneau pe lins. Dincolo de apă se ridică un deal foarte accidentat, necultivat, plin de măceși, cătină și alți mărăcini. Ce le place caprelor cel mai mult? Exact, mărăcinii.
Până prin clasa a cincea, am mai dus și eu caprele lui tataia în Dos, ocazional. Dos este numele dealului. Logic, există și un deal care se numește Față. Este diametral opusă Dosului. Deci eu duceam caprele doar în Dos. De sus, din vârful Dosului, priveliștea asupra Dumitreștiului era mirobolantă. Ultima dată când am urcat acolo cred că a fost prin 2000. Ca să faci excursia asta trebuia să-ți iei pachețel și bidon cu apă la tine. Dincolo de culme, pe partea cealaltă a dealului, se afla altă vale și alt sat. Nu am fost niciodată acolo. Dar erau oameni care făceau drumul ăsta pe jos, din spatele Dosului până în centrul comunei, zilnic. Îi vedeam de acasă, mici ca niște furnici, urcând și coborând dealul mărăcinilor.
Îmi luam o carte cu mine și niște chiștoace. Mă așezam la umbra unui nuc și lăsam caprele slobode. Pășteau concentric, îndepărtându-se treptat. Peste vreo două ore dispăreau din raza mea vizuală. Pericolul cel mare era să nu intre la cineva în porumb. Bineînțeles că intrau. De acolo vedeam la mine în curte ca din elicopter. O vedeam pe mama cum dă grăunțe la găini. Vedeam și alte gospodării. Auzeam voci. Era ca la un film panoramic. Cleopatra, cu Liz Taylor, pe care-l văzusem recent, cu toată familia extinsă, la cinema Republica din Constanța. Dar în Dos era un spectacol live.