Written by Am fost un preșcolar înfofolit, timorat, bolnăvicios. Scump la vedere. Mă ascundeam în fusta mamei. Nu ieșeam din cuvântul ei. Nu mă jucam cu copiii din sat, pe stradă. O singură dată n-am ascultat de ea și a fost cât pe ce să mă calce un camion. Era plin cu bușteni. Mă jucam cu Doru, puștiul de peste drum. Când am văzut-o pe mama făcându-mi semn să vin acasă, am traversat în goană. Văzusem camionul, dar calculasem că am timp să trec. Și am avut la fix. Am trecut la numai o jumătate de metru prin fața lui.
După ce am pășit peste pragul pubertății, lucrurile s-au schimbat dramatic. Nu numai în trupul meu, ci și în ambianța casnică s-au declanșat, subit, o avalanșă de schimbări năucitoare. Cu o viteză pe care astăzi sunt incapabil să o rememorez la aceleași cote ale excitației, vedeam unii pereți ai casei dărâmându-se, ca alții noi să se zidească alături. Goluri de ușă se astupau, pentru ca alte uși să apară în cu totul alt loc. Rezultatul acestor metamorfoze a fost transformarea unei galerii deschise, cu ieșire în curte, într-o verandă închisă. În plus, s-au comasat două corpuri distincte de clădire. Cea veche, a bunicilor și cea construită alături de părinții mei, înainte să mă nasc eu. După terminarea tuturor acestor renovări mi s-a putut pune, în sfârșit, la dispoziție o cameră aparte, cu intrare separată.
Ei, bine, exact în aceeași perioadă, tata s-a mutat cu serviciul de la Spitalul Comunal, unde lucrase ca administrator, la Ocolul Silvic, pe postul de contabil șef. Noul serviciu venea însă cu cerințe de studii medii și bacalaureat, așa că tata s-a înscris la liceu, la studii fără frecvență. Peste noapte, m-am trezit înconjurat de manuale de fizică, de geografie, chimie și limbi străine, aici incluzând și limba latină.
Nevoia mea disperată de evadare din universul concentraționar al fustei materne s-a compensat fulgerător cu imensa cantitate de informație pe care am găsit-o în manualele școlare ale tatei, pe care am început să le citesc din scoarță în scoarță, în locul poveștilor nemuritoare. Nici nu intrasem de-a binelea pe băncile gimnaziului, iar eu reciteam deja pentru a treia sau a patra oară lecțiile despre structura atomului. Nivelele energetice ale electronului și tabelul lui Mendeleev erau pentru mine ca niște repere din geografia sacră a Țării Făgăduinței. Legile lui Newton și ale lui Kepler țineau locul celor Zece Porunci. Țările lumii și capitalele lor constituiau pentru mine cel mai eficient sistem de exersare a memoriei. Eu nu învățam poezii pe de rost, eu învățam capitalele lumii. Aveam o memorie vizuală care funcționa ireproșabil. Fiecare oraș, o fotografie. Sidney era, firește, Opera în formă de cochilie, Londra era reprezentată de Turnul Londrei, iar Parisul era pentru mine orașul în care se aflau Turnul Eiffel și Opera Garnier.
În timp ce universul meu imaginar se lărgise dintr-o dată până la hotarele cunoscute ale lumii, pe de altă parte, în planul fizic, am început să ies noaptea afară din casă. Transformările aduse casei de către tata au condus la obținerea unei structuri de tip vagon. O înșiruire de șase sau chiar șapte camere înlănțuite, cu trecere din una în alta. Eu mă aflam la capătul de la stradă al vagonului, să zicem lângă locomotivă. Părinții dormeau în vagonul trei iar între mine și ei era o cameră nelocuită, livingul. Urma, după dormitorul părinților, încă o cămăruță goală și întunecoasă, cu rol de debara, apoi o terasă cu ciment pe jos, semi-deschisă, cu ieșire la curte. Sub ea era beciul. Întuneric, răcoare și pânze de păianjen. După aceea urma corpul de clădire moștenit, cum am zis, de la bunicii din partea tatălui. Abia în acest ultim loc se afla baia. Vagonul al șaptelea, de la urma trenului.
Dacă mă trezeam în toiul nopții, din nevoia de a urina sau de a bea apă, trebuia să străbat toate aceste camere, trezindu-mi părinții din somn. Sau să ies afară pe ieșirea directă de care mă despărțea doar livingul și veranda și să pornesc desculț, pe lângă casă, pe lângă ferestrele alor mei, până în fundul curții, unde se afla un veceu format dintr-o groapă adâncă peste care se construise o cabină de lemn.
Ultima dată în care am preferat traseul interior, care străbătea casa, a fost atunci când am văzut ceva ce n-ar fi trebuit să văd. A doua zi mi s-a atras atenția de către mama să nu mai trec noaptea prin camera lor. Am ieșit de câteva ori în picioarele goale până la veceul din grădină, călcând prin noroi și alte chestii moi sau înțepându-mă în trandafiri, până când, într-o zi, am găsit în fața ușii o pereche de papuci pentru afară.
După ce mi s-au dat papucii, am început să fac lucrurile doar în felul meu. Și nici astăzi, deși, poate, unii se simt contrariați văzându-mă, nu ascult de nimeni. Fac numai ce vreau eu.