Jaful

Tavi săvârșea toate nebuniile lui cu  o fervoare, cu o sete de parcă era tot timpul într-o cursă contra cronometru, nu neapărat cu scopul de  a face rău, ci pentru  a profita la maximum de vârsta copilăriei.  Lucru pe care eu  nu-l înțelegeam, încă,  la vremea aceea. Se părea că  este într-o întrecere perpetuă  cu timpul, ca și cum  nu voia să-l piardă.

Tatăl lui, mustăciosul nenea Miu, era fiul unui fost ofițer de carieră care  era, la rândul lui,   feciorul  unui avocat cu  mare dare de mână în perioada interbelică. În urma avocatului și a ofițerului rămăseseră vreo două case mari, cu etaj și turlă, în sat, pe care bineînțeles că le-au confiscat comuniștii când au venit la putere și au instalat în ele sediile unor instituții. În cea mai mare dintre case, aflată exact în centrul satului,  instalaseră  Oficiul PTTR, dar numai în partea de la stradă a casei, lăsând descendenților avocatului jumătatea din spate, cea care   dădea spre grădină.  Aici locuiau bunica dinspre tată a lui Tavi și  ofițerul, a cărui mustață răsucită  în stilul kaiserului Wilhelm era încă și mai zburlită decât cea  a lui nenea Miu.

Într-una din camerele din spate ale casei în care era Poșta, aflată la etaj,  bunica lui Tavi înjghebase un fel de cazinou clandestin, în care se jucau  poker, canastă și două-ș-unu  în fiecare noapte, pe sume mari de bani. Veneau aici, din câte se șoptea prin sat, căci în sat se auzea orice,  profesori de  liceu, șeful de post, doctorul, unul sau doi funcționari de la primărie, nu știu dacă nu cumva și popa. În orice caz, oameni grei. Cartoforii presupun că plăteau o taxă de intrare iar coana mare   le aducea cafele și prăjiturele pe tavă, asta o spun însă numai din imaginație, căci nu am fost înăuntru noaptea, când era lume, ci numai ziua, împreună cu Tavi, care găsise  locul unde era pitită  cheia.  În camera întunecoasă, având ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea,  erau mai multe mese  de joc pătrate, solide, cu câte trei picioare, ca să nu se clatine, acoperite cu postav verde, întins la perfecție. Profesionist, ca la Monte Carlo. Pe pereți, patru sau cinci tablouri imense, în ulei, reprezentând figuri posomorâte și scorțoase, probabil judecători, grefieri  și avocați, care vegheau la respectarea unui joc cinstit, fără șmecherii și ași  în mânecă.

Perete în perete cu cazinoul, dar cu ferestrele către strada principală, se afla Oficiul poștal, care era constituit din două încăperi separate printr-un hol. În stânga era poșta, unde se descărcau sacii cu scrisori pe o masă lungă, plină cu tușiere, în care factorii  poștali   își aplicau mai întâi   ștampila cu un pocnet înfundat,  după care ștampilau toate scrisorile, de data asta cu pocnete sonore,  atenți să atingă  fiecare timbru.   Dacă din greșeală puneau o ștampilă care nu atingea nici un timbru, o anulau cu două linii  în X făcute cu pixul. În partea dreaptă a intrării  era centrala telefonică. Aici, așezată pe un scaun, în spatele  unei ferestruici, cu fața către butoanele și beculețele  instalației și cu urechea dreaptă către client, stătea  telefonista. Aceasta avea peste cap cordeluța unei căști, la gură un microfon și, simultan cu ambele mâini, manevra  o mulțime de cabluri cu fișe de metal  în capăt. Le înfigea și le scotea din diferite găurele, basculând apoi  în sus și în jos mici comutatoare metalice,  numite „puțometre”, aflate deasupra orificiilor.  Când cineva din sat voia să vorbească cu altcineva, tot din sat, acesta ridica telefonul din furcă  și în ureche auzea îndată vocea glacială a centralistei: „doriți?” Omul spunea „casa Bucureșteanu”, de pildă, apoi centralista lua fișa corespunzătoare a apelantului, dintr-un orificiu  de jos,   apoi o introducea în orificiul lui Bucureșteanu, dacă  era liber, zicând, cu voce nazală, de parcă avea nasul prins cu un clește de rufe, „aveți!” Dacă în orificiul apelat era altă fișă, zicea „ocupat!” Din  când în când, centralista intervenea într-un  circuit pe care discutau două persoane  de prea multă vreme, asculta o secundă și zicea „vorbiți?” ca să se asigure că cei doi mai sunt pe fir, apoi, dacă i se răspundea „vorbim”,  îi mai lăsa, iar dacă nu, scotea fișa și îi dădea drumul pe poziția  ei de repaus. Deci vocabularul normal al telefonistei era format din patru cuvinte:  doriți, aveți, ocupat  și vorbiți. La sfârșitul convorbirii, cablurile  coborau  în orificiile lor de bază,  adânc, și antrenau după ele fișele metalice, alunecând ca niște șerpișori în văgăună.

Când primeau o comandă interurbană, telefonistele parcă erau însă înțepate de streche. Începeau să basculeze furibund, în sus și în jos, puțometrele și strigau în microfon cu o voce sonoră, ascuțită, lungind și modulând frenetic  ultima vocală din numele localității apelate: Bucureștiu-uuuu! Alo, Bucureștiu-uuu!!! Ce mama dracu’ faci acolo, ai adormit, Bucureștiu-uuuu!! Niciuna dintre centraliste, căci erau vreo trei, lucrau în trei schimburi, nu era prietenoasă. Toate erau arțăgoase, înțepate, răspundeau  scurt, și dacă nu auzeai ce au zis, te lăsau să aștepți cu ochii în soare. Și nu dădeau rest.

„Bătrâne, hai să ne râdem un pic  de telefoniste!”  N-am înțeles,  la început, ce vrea  să facă Tavi cu un ou și n-am bănuit cum anume ne vom râde noi de centraliste nici când mi-a explicat că e un ou clocit. Gospodinele așezau întotdeauna în cuibar un ou însemnat cu creionul, ca să știe găinile că acolo trebuie să se ouă și nu în altă parte. Oul acela nu era bun de mâncat, fiind stricat. După aceea am priceput eu că  un ou de găină clocit și înțepat cu  acul e ca un vulcan care începe să erupă cu o anumită temporizare.   Câteva ore, depinde cât e de cald.  Iar dacă este ascuns sub un dulap, sau sub o instalație grea, cum era, de exemplu, o centrală telefonică manuală cu două sute de abonați, era imperios necesar să scoți totul afară din cameră, dacă mai vrei să stai și să lucrezi acolo. Ceea ce s-a și întâmplat a doua zi, când întreaga comună nu a avut servicii telefonice, centrala fiind în revizie.

Cu ocazia acestor vânzoleli, Tavi  a deschis sertarul cu numerar al telefonistelor și a înșfăcat un ghemotoc de bani, câți a putut lua în pumn. Mie mi-a spus că nu i-a luat pe toți, ca să nu se observe lipsa. Acest argument mi s-a părut atunci perfect logic, după cum, la fel de explicabil,  mi s-a părut și faptul că am fost considerat  coautor sau partener la jaf. De fapt, singura calitate pe care mi-o recunosc astăzi este aceea de partener la profit, ceea ce tot un fel de complicitate la furt înseamnă. Tavi a ascuns banii în dosul unuia dintre tablourile despre care am vorbit mai înainte și a ținut monetarul conștiincios, până s-a consumat toată suma. Săptămânal cumpăra de la prăvălie ciocolată, nu prea des și nu prea multă deodată, ca să nu bată la ochi, ciocolată pe care o împărțea cu mine frățește.

„Să facem ca Creangă”, zicea mereu, expresie care pentru mine nu însemna nimic atunci, deoarece nu citisem încă Amintirile din copilărie, și nu știam cine este Nică a lui Ștefan a Petrei.  Lecturile mele, deși probabil ceva mai extinse, erau din cu totul altă zonă, citeam Jules Verne, însă mama lui Tavi, tanti Zița, fiind profesoară de limba română, îi recomandase  pesemne  o bibliografie mai adecvată pentru vârsta lui. „A face ca Creangă” însemna, așadar, în interpretarea verișorului meu, a rupe crengile cireșului vecinului și a tăvăli fânul  de sub el, când ne duceam la furat cireșe. Dacă asta mă poate disculpa întrucâtva, deși ocazional am furat  și de unul singur cireșe, eu m-am mărginit doar  la faptul  de a mă sui în copac și a mânca  ce putem  culege, fără să stric pomul sau fânul.