Casa din vis

A doua mea locuință din Focșani a fost în blocul de lângă fosta Casă a  Căsătoriilor. Mi-am cumpărat un apartament de trei camere la un parter de bloc, într-o zonă extra, lângă parcul teatrului Maior Gh. Pastia. Asta s-a întâmplat în 2001. Plecasem, în sfârșit,  din blocul turn de pe Arhitect Mincu, unde locuisem neîntrerupt vreme de optsprezece ani, după terminarea facultății. Optsprezece ani, în care am urcat și am coborât scările la etajul șapte, de trei ori pe zi.  Nu am văzut liftul în stare de funcționare  mai mult de un an, cu totul, în  acest timp.  Optsprezece ani fără apă caldă la robinet și fără căldură în calorifere. Îmi doream din tot sufletul să pot pleca, o dată pentru totdeauna, din acel apartament cu două camere, igrasios, în care auzeam vecinii de deasupra făcând friki-friki aproape în fiecare noapte, apartament pe care îl primisem în proprietate cu titlu gratuit de la fabrică, la un an după angajare. 

Optsprezece ani în care mă culcam, în fiecare seară, cu inima strânsă, de frica unui cutremur.

Ajunsesem să visez noaptea că locuiesc într-o casă pe pământ  cu șapte camere, cu patru holuri, cu loggie și grădiniță cu trandafiri. Aceste vise reveneau aproape în fiecare noapte, cu mici modificări și le continuam din punctul unde rămăsesem. Uneori stăteam la bloc, la parter, alteori la casă, dar factorul comun era numărul camerelor. Și parterul. Ajunsesem să cunosc pe dinafară arhitectura casei din vis.

Făceam fel de fel de planuri ca să-mi schimb locuința. Mergeam prin mahalale, ocheam case vechi, nelocuite și mă interesam cam care ar fi prețul lor. Nu mă puteam atinge de niciuna. Citeam anunțurile la mica publicitate din ziare, cu vânzări de case și terenuri în mediul rural. Mă descuraja distanța prea mare, ca și ideea de a repara casa bătrânească și de a munci curtea și grădina. Când am fost cât pe ce să fac, totuși,  pasul acesta, mânat de disperare, maică-mea mi-a dat banii obținuți din vânzarea unei livezi care apareținuse bunicilor mei de la Dumitrești.

Livada era aceea despre care am povestit în Țuica. Cu banii de pe ea, la care am mai pus și eu din ce strânsesem, mi-am cumpărat apartamentul de lângă parc.

Apartamentul era la parter, iar blocul nu avea decât trei etaje. Nu tu lift, nu tu uși trântite. Acces ușor afară și prin fața, și prin spatele blocului. Între mine și singurul vecin de pe palier exista o cămăruță comună, uscătorul de rufe. Celălalt vecin de palier era plecat în Italia. Nu l-am văzut niciodată la față, în douăzeci de ani. Liniștea era deplină.

Ieșeam pe ușa din dos și intram în parc: copaci seculari, robuști, stejari și castani. Umbră, alei liniștite, mame cu copii în cărucior. Ronduri de flori, boschete cu frunze ornamentale.  Ieșeam în fiecare seară cu Sara, ea trăgea de o bicicletă cu trei roți, iar eu țineam o carte în mână, din care aveam de gând să citesc când voi fi poposit pe o bancă. Pe lângă noi se gudura o cățelușă de pripas, pe care Sara o botezase Lucky.

Îmi cumpărasem un calculator, pe care îl instalasem la capul patului în care dormeam. Monitorul cu tub, imens, ocupa jumătate din masă. Acolo am văzut pentru prima dată, pe CD, filmul Stăpânul Inelelor, prima parte. Nu am înțeles nimic din film. De fapt, ațipeam cu intermitență. Confundam mereu personajele masculine între ele, toți erau bărboși și pletoși (cu excepția lui Frodo și a tovarășului său, pe care îi confundam între ei). Cât despre cei doi vrăjitori, nu mai spun, multă vreme am avut impresia că nu era decât unul singur. 

Tocmai începuse cea mai fericită perioadă din viața mea. Sau una din cele mai fericite perioade, dacă judec retrospectiv, dar mie, atunci, așa mi se părea. Toate nemulțumirile sufletului meu fuseseră alungate, ca prin minune.

Din dorința sinceră de a-mi împărtăși noutățile cu vechii colegi de liceu și cu alți prieteni din copilărie, cu care nu mai păstram nicio legătură, am început să cutreier internetul, cercetând, mai ales, forumurile, foarte la modă pe atunci. Blogurile abia începeau să ia avânt. Mi-am făcut și eu un fel de sait personal pe un server gratuit, mai mult din dorința de a experimenta tehnici de programare a paginilor web.

Primul meu contact mai serios cu un webmaster a fost pe un forum „creștin ortodox”, unde am postat, cu mare naivitate, un comentariu în care mă lăudam că văzusem și eu un film cu Harry Potter și că să vezi, ce mult mi-a plăcut. De ce am făcut asta? Poate pentru că mă intrigau discuțiile de pe acel forum. Mi se păreau abordări interesante, din perspectivă religioasă, ale chestiunilor comune. Poate pentru că a fost, într-adevăr, primul forum pe care l-am întâlnit pe internet. Nu existau prea multe pe vremea aceea.

Posesorul acelui forum, un oarecare G. Chiazna, din Craiova, un tip la vreo 30 de ani, necăsătorit, persoană laică (pe vremea aceea, nu știu acum dacă nu s-o fi călugărit), dădea dovadă de o cultură  impresionantă. Omul acesta avea un răspuns pentru orice întrebare ar fi pus-o „enoriașii” săi de pe forum. Pe oricare domeniu, dar mai ales la întrebările circumscrise temei forumului: credința și practica creștin-ortodoxă. 

Deci m-am pomenit că dl. Chiazna mă muștruluiește părintește, ca pe un neofit naiv ce eram. Că nu-i așa cum credeam eu, Harry Potter nu este o poveste inocentă despre ființe fantastice și vrăjitori buni și răi. Nu, dimpotrivă. Franciza Harry Potter inoculează cu perfidie copiilor și tinerilor necopți la minte admirația față de practicile oculte, față de demoni și dorința nemărturisită de a face și ei la fel, de a se asemăna lor. Scriitoarea care a creat acest personaj a fost propulsată pe culmile  celebrității  de oculta mondială masonică, al cărei scop final este distrugerea creștinismului.