A doua mea locuință din Focșani a fost în blocul de lângă fosta Casă a  Căsătoriilor. Mi-am cumpărat un apartament de trei camere la un parter de bloc, într-o zonă extra, lângă parcul teatrului Maior Gh. Pastia. Asta s-a întâmplat în 2001. Plecasem, în sfârșit,  din blocul turn de pe Arhitect Mincu, unde locuisem neîntrerupt vreme de optsprezece ani, după terminarea facultății. Optsprezece ani, în care am urcat și am coborât scările la etajul șapte, de trei ori pe zi.  Nu am văzut liftul în stare de funcționare  mai mult de un an, cu totul, în  acest timp.  Optsprezece ani fără apă caldă la robinet și fără căldură în calorifere. Îmi doream din tot sufletul să pot pleca, o dată pentru totdeauna, din acel apartament cu două camere, igrasios, în care auzeam vecinii de deasupra făcând friki-friki aproape în fiecare noapte, apartament pe care îl primisem în proprietate cu titlu gratuit de la fabrică, la un an după angajare. 

Optsprezece ani în care mă culcam, în fiecare seară, cu inima strânsă, de frica unui cutremur.

Ajunsesem să visez noaptea că locuiesc într-o casă pe pământ  cu șapte camere, cu patru holuri, cu loggie și grădiniță cu trandafiri. Aceste vise reveneau aproape în fiecare noapte, cu mici modificări și le continuam din punctul unde rămăsesem. Uneori stăteam la bloc, la parter, alteori la casă, dar factorul comun era numărul camerelor. Și parterul. Ajunsesem să cunosc pe dinafară arhitectura casei din vis.

Făceam fel de fel de planuri ca să-mi schimb locuința. Mergeam prin mahalale, ocheam case vechi, nelocuite și mă interesam cam care ar fi prețul lor. Nu mă puteam atinge de niciuna. Citeam anunțurile la mica publicitate din ziare, cu vânzări de case și terenuri în mediul rural. Mă descuraja distanța prea mare, ca și ideea de a repara casa bătrânească și de a munci curtea și grădina. Când am fost cât pe ce să fac, totuși,  pasul acesta, mânat de disperare, maică-mea mi-a dat banii obținuți din vânzarea unei livezi care apareținuse bunicilor mei de la Dumitrești.

Livada era aceea despre care am povestit în Țuica. Cu banii de pe ea, la care am mai pus și eu din ce strânsesem, mi-am cumpărat apartamentul de lângă parc.

Apartamentul era la parter, iar blocul nu avea decât trei etaje. Nu tu lift, nu tu uși trântite. Acces ușor afară și prin fața, și prin spatele blocului. Între mine și singurul vecin de pe palier exista o cămăruță comună, uscătorul de rufe. Celălalt vecin de palier era plecat în Italia. Nu l-am văzut niciodată la față, în douăzeci de ani. Liniștea era deplină.

Ieșeam pe ușa din dos și intram în parc: copaci seculari, robuști, stejari și castani. Umbră, alei liniștite, mame cu copii în cărucior. Ronduri de flori, boschete cu frunze ornamentale.  Ieșeam în fiecare seară cu Sara, ea trăgea de o bicicletă cu trei roți, iar eu țineam o carte în mână, din care aveam de gând să citesc când voi fi poposit pe o bancă. Pe lângă noi se gudura o cățelușă de pripas, pe care Sara o botezase Lucky.

Îmi cumpărasem un calculator, pe care îl instalasem la capul patului în care dormeam. Monitorul cu tub, imens, ocupa jumătate din masă. Acolo am văzut pentru prima dată, pe CD, filmul Stăpânul Inelelor, prima parte. Nu am înțeles nimic din film. De fapt, ațipeam cu intermitență. Confundam mereu personajele masculine între ele, toți erau bărboși și pletoși (cu excepția lui Frodo și a tovarășului său, pe care îi confundam între ei). Cât despre cei doi vrăjitori, nu mai spun, multă vreme am avut impresia că nu era decât unul singur. 

Tocmai începuse cea mai fericită perioadă din viața mea. Sau una din cele mai fericite perioade, dacă judec retrospectiv, dar mie, atunci, așa mi se părea. Toate nemulțumirile sufletului meu fuseseră alungate, ca prin minune.

Din dorința sinceră de a-mi împărtăși noutățile cu vechii colegi de liceu și cu alți prieteni din copilărie, cu care nu mai păstram nicio legătură, am început să cutreier internetul, cercetând, mai ales, forumurile, foarte la modă pe atunci. Blogurile abia începeau să ia avânt. Mi-am făcut și eu un fel de sait personal pe un server gratuit, mai mult din dorința de a experimenta tehnici de programare a paginilor web.

Primul meu contact mai serios cu un webmaster a fost pe un forum „creștin ortodox”, unde am postat, cu mare naivitate, un comentariu în care mă lăudam că văzusem și eu un film cu Harry Potter și că să vezi, ce mult mi-a plăcut. De ce am făcut asta? Poate pentru că mă intrigau discuțiile de pe acel forum. Mi se păreau abordări interesante, din perspectivă religioasă, ale chestiunilor comune. Poate pentru că a fost, într-adevăr, primul forum pe care l-am întâlnit pe internet. Nu existau prea multe pe vremea aceea.

Posesorul acelui forum, un oarecare G. Chiazna, din Craiova, un tip la vreo 30 de ani, necăsătorit, persoană laică (pe vremea aceea, nu știu acum dacă nu s-o fi călugărit), dădea dovadă de o cultură  impresionantă. Omul acesta avea un răspuns pentru orice întrebare ar fi pus-o „enoriașii” săi de pe forum. Pe oricare domeniu, dar mai ales la întrebările circumscrise temei forumului: credința și practica creștin-ortodoxă. 

Deci m-am pomenit că dl. Chiazna mă muștruluiește părintește, ca pe un neofit naiv ce eram. Că nu-i așa cum credeam eu, Harry Potter nu este o poveste inocentă despre ființe fantastice și vrăjitori buni și răi. Nu, dimpotrivă. Franciza Harry Potter inoculează cu perfidie copiilor și tinerilor necopți la minte admirația față de practicile oculte, față de demoni și dorința nemărturisită de a face și ei la fel, de a se asemăna lor. Scriitoarea care a creat acest personaj a fost propulsată pe culmile  celebrității  de oculta mondială masonică, al cărei scop final este distrugerea creștinismului. 

 

Acesta a fost primul meu contact cu  fundamentaliștii ultra-ortodocși și cu conspiraționiștii. Aceste  categorii de oameni se găsec de obicei împreună, dar pot fi întâlniți și separat, după cum am putut să constat în cei câțiva ani în care am colindat forumurile respective. În acești ani, în care am citit, cu un fel de mazochism intelectual, tone de aberații, contrazicându-i ocazional, cu timiditate, de teama blestemelor proferate la adresa ecumeniștilor și progresiștilor, câțiva dintre ei m-au luat drept unul de-al lor.

Într-una din zile, un bărbat cu barbă impozantă, căruntă, îmi barează calea, în timp ce mă îndreptam către rondul puțin cam strâmb, cu petunii și panseluțe, în jurul căruia erau așezate cele mai comode băncuțe și îmi zice:

– Bună ziua, vecine! Corneliu sunt. Stau uite colo, chiar în casa de vizavi de balconul tău. Când treci pe la mine?

Față în față cu balconul meu era, într-adevăr, o casă mărișoară, în stilul anilor 50, cu ferestre înguste și foișor cochet, în formă de scoică, mărginit de o balustradă frumos sculptată. Între acest foișor și gardul de la stradă se afla o grădiniță foarte îngrijită, în care doamna casei pigulea buruienile în fiecare zi.

Cu neputință să ignor casa acea. Agățat de streașina foișorului, un steag tricolor flutura în bătaia vântului.

Pe domnul Cornel îl știam din vedere. Îl mai văzusem pe stradă, odată chiar m-a oprit și m-a întrebat cum o cheamă pe fetiță.

– Sara, am răspuns.

– Sara? a făcut o figură lungă și s-a retras un pas îndărăt. De ce i-ai pus nume evreiesc? Ce, numele creștinești, românești, nu mai sunt bune în ziua de azi?

Am tăcut, neștiind ce să răspund, pentru moment. Chiar nu știam de ce îi pusesem numele Sara. De fapt, îmi era proaspătă în memorie scena în care eu, soția și cealaltă fată a mea, Diana, coboram cu liftul de la etajul unde era maternitatea Spitalului Județean din Constanța. Mergeam la parter, unde trebuia să înregistrăm bebelușul, cu nume și prenume. Deoarece liftul se apropia de destinație și eu nu găsisem încă un nume pentru copil, intrasem deja în panică. În clipa când liftul s-a oprit și s-au deschis ușile, Diana a zis: Sara. Am răsuflat ușurat. Sara i-a rămas numele.

În cele din urmă, am mers la vecin acasă.  Casa domnului Cornel era extrem de primitoare, confortabilă, ornamentată cu o mulțime de icoane și alte obiecte vechi. Discuțiile s-au purtat în sfera politică (niște bandiți și vânzători de țară, au nenorocit neamul ăsta! – despre politicieni) și religioasă (Europa ne-a adus toate ereziile și ecumenismul, vor să ne strice tradițiile și credința noastră ortodoxă ca să ne cucerească mai ușor!). 

– Vecine, mi-a zis la un moment dat, știu de la un prieten care te urmărește pe internet, că ai preocupări  legate de credință și că împărtășești ideile noastre. De aceea, vreau să-ți arăt… 

A luat atunci o icoană din cui și mi-a întins-o, întrebându-mă dacă recunosc sfântul din ea. Icoana, în stil bizantin, pe fond auriu, reprezenta un bărbat aureolat, în vârstă de vreo 35 de ani, slab și palid, cu o privire smerită. Am citit inscripția cu slove care închipuiau grafia chirilică:  Mărturisitorul Mucenic Corneliu (Zelea Codreanu).  Un criminal, sfânt? N-am zis nimic, n-am făcut cruce, n-am sărutat pictura.

– Sfântul Corneliu este nașul meu de botez. El și tatăl meu au fost camarazi de luptă, a mai zis, în timp ce eu mă încălțam.

S-a dus într-o cameră și a revenit cu un teanc de cărți și de broșuri. Cărți scrise de legionari, pentru legionari. Nu le-am luat, am zis că mai trec eu altă dată, acum nu prea am timp. Nu s-a lăsat, până ce nu mi-a dat niște tipărituri despre crimele săvârșite de catolici și americani în fosta Iugoslavie. Și niște broșuri traduse din limba greacă, despre lupta împotriva pașapoartelor electronice, a cardurilor bancare cu cip, a codurilor de bare și a vaccinurilor. Toate, împreună, unelte samavolnice ale satanei pentru distrugerea neamului românesc. 

Nu am locuit în acel apartament decât cinci ani . M-am mutat, după aceea, într-un sat aflat la 3 kilometri de Focșani, la curte, dar nu pot să spun că acolo mi-a plăcut mai mult decât aici, lângă parcul teatrului. Cu domnul Cornel am ținut legătura ocazional. Am fost odată, împreună cu el, la o conferință a luiDan Puric, iar altădată la mănăstirea Petru Vodă, unde slujea pr. Iustin Pârvu, un vajnic luptător împotriva ecumenismului, a vaccinurilor, a actelor cu cip și a unirii cu catolicii.

Pr. Iustin dezgropase șase cranii ale unor deținuți politici din temnițele comuniste (Aiud, mi se pare) și le expusese spre închinare în biserica mănăstirii. Profitând de ocazie, am stat și eu la rând la ușa duhovnicului (se făcuse ora unu noaptea, dar timpul s-a scurs ușor, ascultând povestirile doamnelor care stăteau la coadă). Am intrat la cucernicul părinte și am stat câteva minute de vorbă cu el, chestiuni fără importanță. Nu m-am spovedit, nefiind pregătit.

L-am întrebat odată pe domnul Corneliu când mai vine Puric la Focșani.

– Nu știu, mi-a zis, nu mă mai interesează. Puric a luat-o pe alte căi. Se rătăcește. Nu mai e de-al nostru.

Despre mine, domnul Cornel nu cred că a bănuit vreodată că nu eram de-ai lor. Sau poate că da, și atunci m-a frecventat în speranța că mă va converti.

Peste câțiva ani, am descoperit că în calendarul creștin ortodox, în ziua de 13 iulie, este sărbătorită sfânta Sara. Ca să vezi, și creștină, și ortodoxă. Necunoscute sunt căile Domnului!

 

4 thoughts on “Casa din vis

  1. Cât de reconfortant e să citești ceva scris cu normalitate, fără efortul de a părea într-un anumit fel, de a impresiona prin erudiție și prin acrobație intelectuală, fără antrenarea celei mai elevate părți din vocabular! (De mult nu mai citesc postările de pe Facebook mai lungi de un paragraf: sunt puțin dislexică, am deficit de atenție și în plus, oricum îmi câștig pâinea citind, redactând, traducând, deci gata, nu mai pot!)
    Dar am găsit undeva, printre rânduri, ceva care m-a luminat: se pare că firescul și natureleațea asta sunt rezultatul unei evoluții spirituale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sari la bara de unelte