Written by 
Țuica este sora mai mică, săracă și disprețuită a palincii. În vreme ce aceasta din urmă este nobilă, prețioasă, jinduită, genuine, adică adusă întotdeauna din nordul Ardealului, cu cât mai de la nord cu atât mai bine, este ținută în vitrină alături de un scotch sau un bourbon, dată peste cap dintr-un păhărel de colecție, care se numește shot, alături de un platou cu slană și cu pită, ei, bine, țuica este ținută în pet-uri care mai păstrează, pe jumătate jupuite, resturi ale etichetelor de Fanta sau de Sprite, este băută în curte, într-o pauză de prășit sau de spart lemne, dintr-un păhărel slinos, numit, peiorativ, cinzeacă, ținut în căușul palmelor bătătorite, aspre, murdare de ulei de motor, cu unghiile pline de pământ.
Am pornit această discuție despre alcool deoarece am copilărit în preajma fabricării lui. În satul meu, așezat pe câteva dealuri subcarpatice răsfirate de-a lungul văii Râmnicului Sărat, toată lumea avea livezi de meri și de pruni. În fiecare toamnă, întreaga populație a comunei, de la copiii preșcolari, printre care mă număram și eu și până la bunici și străbunici, luau pieptiș cărările care suiau în vârful dealului, scuturau trunchiurile brăzdate de cruste și crăpături adânci, ale prunilor, ca după aceea să se repeadă, cu spinările încovoiate și cu degetele răsfirate în iarba udă, după micile fructe violacee. Prunele, răscoapte și crăpate își etalau carnea maronie, lipicioasă, de pe care decola câte o viespe, bâzâind deranjată.
Bunica își căra cu ea un scăunel din acelea de lemn, cu picioare scurte și, după o oră de muncă se retrăgea la umbra vreunui nuc. Își aranja broboada pe cap și rămânea, așa, cu ochii pierduți în zare, gândindu-se la copilăria ei interbelică, dintr-o lume apusă pe vecie, în care oamenii vorbeau o altfel de limbă, adică era tot limba română dar era altfel, cuvintele sunau un pic diferit și aveau parcă și alt înțeles, pentru că și lucrurile din bătătură erau diferite. Se simțea, din această pricină, cumva înstrăinată, aparținând altui veac, cu alte năzuințe și alte nevoi. Din când în când, se adresa părinților mei, sau unchilor și mătușilor, pentru că întreaga familie se reunea, toamna, la culesul prunelor, veneau și neamurile plecate la oraș, care pe la Râmnic, care la București sau Constanța ca să dea o mână de ajutor, pentru că toți voiau cel puțin o damigeană din produsul finit, așadar, bunica le arăta cu degetul nu știu ce foste parcele sau granițe de pe celălalt versant al dealului, zicând: uite, și acolo am avut teren, înainte să vină comuniștii, dar mi l-au luat la CAP, ducă-se pe pustii!
Pe mine mă lăsau indiferent toate poveștile astea despre pământ, care însemna și mai mulți pruni de cules, și mai multe găleți de cărat. Nu umpleam gălețile cu vârf, ci numai așa, pe trei sferturi, cât să nu-mi rupă mâinile și le vărsam în coșuri de papură, numite târne, care erau cărate de toarte de doi adulți și urcate în Dacia lui taică-meu, în portbagaj sau în locul canapelei din spate, care fusese demontată și scoasă afară.
Când Dacia era umplută până în plafon cu coșuri de prune, să fi fost vreo zece – douăsprezece, asta însemnând cam cinci sute de kile, taică-meu se urca la volan, cobora frâna de mână și dădea drumul ușor mașinii la vale, ocolind cu grijă prunii, fără să răsucească cheia de la motor, ca să facă economie de benzină. În curbele în ac de păr ale priporului, roțile încălecau ușor buza șanțului, sau, după caz, mușcau din taluzul de pământ, făcând bolovanii să scrâșnească pe dedesubt. Abia în vale, în centrul satului, în dreptul postului de miliție, taică-meu pornea motorul. Până acasă, unde îl aștepta, în fața porțillor larg deschise, Vasile, mai erau doar cinci sute de metri. Mașina ofta ascuțit din suspensii la trecerea peste șanț și se oprea la câțiva pași mai încolo, în mijlocul curții. Vasile rânjea cu gura până la urechi și slobozea pe gură niște țipete afone, ca niște guițături, pe care numai taică-meu le înțelegea. Surd și mut, pe deasupra și autist, Vasile avea, în schimb, tot ce-i trebuie ca să-și câștige pâinea în satul care începuse deja, în vremea copilăriei mele, să se depopuleze: o pereche de brațe vânjoase și bună-dispoziție. Și, într-un timp în care munca fizică era suficientă în mediul rural, nici nu-i trebuia mai mult.
Într-o săptămână, livezile erau culese. Prunii, goi și fără culoare în ei, arătând ca și cum ar fi fost prădați, violați, rămâneau, scheletici și triști, să aștepte venirea inexorabilă a iernii. Prunele fuseseră, între timp, deversate în recipiente largi și înalte din doage de lemn, numite deje, acoperite cu capac. Din când în când, taică-meu se urca pe un scaun și cerceta stadiul fermentației. Când i se părea lui că nu se mai aude zumzetul acela al bulelor de gaz care urcau la suprafață și custa de prune uscate de deasupra tinde să se desprindă de marginile dejei, dădea alarma. Vasile și încă unul sau doi tovarăși de muncă se înființau într-o dimineață și purcedau la încărcatul cazanului cu borhot. Partea care le plăcea cel mai mult urma după aceea: sub cazanul de o sută de litri de alamă, zidit în vatră de cărămidă, într-o anexă a gospodăriei, numită velniță, se făcea focul. După două ore de așteptare înfrigurată, pe țeavă începea să curgă un firicel incolor și în aerul rece de noiembrie izbucnea deodată mirosul eterat, îmbătător, al alcoolului aproape pur.
Țuica era adunată în găleți, turnată în butoaie și cepuită pentru multă vreme. Pe la începutul primăverii, când trebuia desfundat în grădină, Vasile venea din nou, lua hârletul subțiori, scuipa în palme și-i striga, cu nădejde, mamei, în limba lui pe care doar cei mari o înțelegeau:
– Dai și mie o țuică înainte, ca să prind putere!
Fain scris! Exact asa era, cum spui, satul se anima dintr-odata doar la simplul gind ca la sfirsitul zilei vor avea lichidul pretios in pahare si vor trage dusti si se vor cinsti unul pe altul. Dar borhot nu se zicea oare numai dupa ce era procesat, la final cind il aruncau?
Da, așa e, borhotul era fiertura rămasă în cazan la sfârșit.