Written by 
Apariția băncuțelor de beton în curtea interioară a Centrului de Calcul ne-a cam descumpănit. Băncuțele erau aranjate în jurul unui rond de flori, trandafiri, dacă îmi aduc bine aminte. Dar poate că mă înșel, astea sunt plante perene și necesită îngrijiri speciale și mă îndoiesc că îi luase cineva în grija lui. Poate că erau doar petunii și regina-nopții. În fine, mai importantă decât florile era cișmeaua cu țâșnitoare, racordată la rețeaua de apă a orașului. Din piciorul ei se ramifica o țeavă cu robinet, la care se putea monta un furtun pentru udat rondul de flori. De flori și de băncuțe se bucurau fetele de la perforare plus cei doi ingineri de sistem, care ieșeau din oră în oră să fumeze o țigară. Toți cei de mai sus lucrau în trei schimburi.
În fiecare sâmbătă dimineața, cei din schimbul unu îl puteau vedea pe Deceneu spălându-și mașina la furtun, o Dacie break de culoare vișinie, cu număr de trei cifre. Deceneu, un bărbat de vreo 35 de ani, scurt, îndesat, cu ceafă de bivol și cu o privire suspicioasă ațintită tot timpul în pământ, venise printre noi în vara anului 1989. Fusese adus de director pe un post de electronist. Se vorbea, dar asta numai în schimbul 3, când Deceneu nu era prin preajmă, și numai în curte, pe băncuțe, că noul nostru electronist venise, de fapt, cu alte însărcinări. Care însărcinări trebuie să fi fost legate intrinsec de meseria lui. Pentru că, atunci când era prezent la muncă și nu-și spăla mașina, omul meșterea întotdeauna ceva, cu letconul și șurubelnița în mâini și cu capul băgat până dincolo de umeri într-un banc de lucru uriaș. Bancul acesta, greu ca un tanc, din lemn masiv de stejar, cu capac rabatabil, stil acordeon, în formă de coviltir, fusese construit de el însuși, după cum se lăudase, la fosta întreprindre unde lucrase.
– Joe, mi-a zis el într-o zi, pe când mă holbam la piesa aceea imensă de mobilier, pe care și-o adusese de la fostul lui loc de muncă, Întreprinderea Județeană de Producție Industrială și Prestări Servicii, cu o basculantă, bancul ăsta este AL MEU, și când o să plec de la Untea (Untea era directorul nostru) o să-l iau cu mine. Nimeni nu are voie să se propie de el, când nu sunt eu aici.
Am încercat, nu o singură dată, să mă împrietenesc cu el. Intuitiv, trăgeam nădejde că, prinzând încredere în mine, la un moment dat Deceneu își va dezlega limba și-mi va arăta la ce lucrează. Mă privea, atunci, pe sub sprâncenele stufoase și , în cele din urmă, s-a scăpat și mi-a aruncat, printre dinți, că are o comandă de sonerie muzicală pentru ușa de intrare a directorului.
Am zâmbit discret și n-am mai insistat asupra subiectului. Uneori, electronistul întârzia până noaptea, târziu, aplecat asupra bancului său de lucru. A naibii sonerie muzicală, mi-am zis, o fi stereo, mai știi?
Tentativele mele de a-i intra în grații au dat totuși anumite rezultate, până la urmă. Deceneu se dovedi pasionat de literatură SF și într-o seară m-a luat de-o parte ca să mă descoasă:
– Joe, știu că ești un inginer de calculatoare priceput. Ce părere ai, ce scrie ăla, Isaac Asimov, despre roboți, crezi că o să fie de-adevăratelea, în viitor? Adică, o să poată să vorbească, să meargă, ca oamenii?
Am zâmbit, condescendent. Am înțeles, atunci, că ciudatul electronist, din pricina unei porniri paranoice, se cufundase într-un univers al său, himeric, care i se părea, acum, perfect natural. Nu mai putea fi scos de acolo. Am început, de atunci, să-l evit. Persoana lui nu mai prezenta niciun interes pentru mine.
O anumită întâmplare, petrecută în iarna aceea, mi-a atras, totuși, din nou, atenția asupra lui. Pe data de 20 decembrie 1989, Deceneu și-a luat „coșciugul” de stejar din atelierul lui de la Centrul de Calcul, l-a încărcat într-o basculantă și a plecat cu el, definitiv. Nu l-am mai văzut de atunci. Până azi.
Evenimentele care s-au petrecut, după acea, cu revoluția din decembrie, cu împușcarea lui Ceaușescu și cu mineriadele, cu alegerile din Duminica Orbului și celelalte convulsii sociale, m-au atras spre alte zone de interes. Contractele Centrului de Calcul se împuținau pe zi ce trece. Spectrul închiderii lui și al șomajului bătea la ușă. În toată perioada aceea a anilor 90, am trăit ca în transă. În timp ce alții, cu prezență de spirit mai bună și mai bine informați au făcut averi de milioane de dolari, speculând vidul legislativ și oportunitățile privatizărilor fostelor întreprideri ceaușiste, eu continuam să nu fac nimic și să citesc, înfierbântat, ziarele. După câțiva ani, m-am asociat cu câțiva foști colegi (Centul de Calcul dăduse faliment) și am deschis un mic atelier de tâmplărie. Lemnul era foarte ieftin pe vremea aceea, se tăiau pădurile într-o veselie. Făceam uși și ferestre la comandă.
Într-una din zile, pe ușa atelierului intră vechiul meu prieten, Deceneu. Arăta și mai posomorât, și mai întunecat la față decât îl știam. Voia să dea comandă pentru niște lemnărie. După ce am terminat discuțiile de afaceri, m-a luat de-o parte și mi-a șoptit:
– Ascultă, Joe, află că, dintre toți colegii de la Centrul de Calcul, pe tine te-am stimat cel mai mult. Știu că ești un om discret și nu bârfești, nu te bagi în viața altora, ca alții. Am mare respect pentru tine. Vrei să vii, când o să ai timp, pe la mine la Reprezentanța auto? Bem o cafea și, cine știe, poate te conving să cumperi și o mașină de la mine. Glumesc! Sediul meu se află pe Șoseaua de centură, știi, vizavi de benzinărie.
Nu am zis nu. Peste câteva zile, mergând să alimentez vechea mea Dacie, luată la scond-hand, mi-am adus aminte de invitația lui Deceneu. Peste drum de benzinărie se afla, într-adevăr, reprezentanța unei mărci japoneze de automobile. Am intrat înăuntru. Fostul coleg m-a poftit să iau loc într-un fotoliu și m-a servit cu o cafea expresso. Printr-un larg perete vitrat, se putea vedea o curte interioară unde, înconjurată de niște băncuțe de stejar, se afla o țâșnitoare din fontă. Exact ca aceea de la fostul Centru de Calcul. Pe una din băncuțe, stând cu spatele la noi, se afla un bătrân. Purta pe cap o căciulă țuguiată de astrahan, iar pe umeri avea un palton. Nu era chiar frig, eram în octombrie.
– Înțeleg că ești o persoană nostalgică, i-am zis. Ți-ai făcut băncuțe și țâșnitoare ca la noi, la CTCE.
A zâmbit și mi-a spus că nu sunt altele, sunt chiar acelea pe care șe știam. Le-a luat din curtea Centrului de Calcul, înainte de a fi vândută și le-a adus la el la sediu. Nu știu de ce nu m-am mirat să aud asta. Omul acesta chiar avea obiceiul să ia cu el lucrurile pe care le iubea, când pleca dintr-un loc într-altul. Bine, poate că, în cazul acesta, corect ar fi fost să spună că „le-a furat”. Dar, asta este, la noi, românii, s-a împământenit să se folosească verbul „a lua” în loc de „a fura”. Deceneau m-a invitat, apoi, să-i vizitez locuința, care părea, mai degrabă, un fel de adăpost atomic, după câte mi-a dat de înțeles. Paranoia i se dezvoltase, se pare, la cote alarmante în acești aproape 20 de ani de când nu-l mai văzusem.
– Pot să dea și bombe atomice rușii peste noi, la mine aici nu se simte nimic, zise, parcă citindu-mi gândurile. Subsolul imens, blindat cu ziduri groase de beton și uși din tablă de vapor ar fi rezistat, cu siguranță, oricărui atac aerian asupra Focșaniului. Eram stupefiat. A ținut să-mi arate, după aceea, într-una din încăperi, bancul lui de lucru din fostul CTCE.
– Uite, Joe, ți-am spus că nu mă despart niciodată de el. Nu se putea să-l las acolo, să-l fure cine știe cine.
De astă dată, referindu-se la alte persoane, a folosit „a fura”, nu „a lua”. Mi s-a părut normal. Bancul era al lui.
La televizorul extra-plat instalat pe un perete, se difuzau știrile zilei. Un reporter chelios se afla în mijlocul unei mulțimi de oameni, adunați într-un cimitir.
– Rămășițile fostului dictator Ceaușescu au fost deshumate azi. Din câte am auzit, rudele lui s-au opus autopsierii cadavrului. Acesta va fi reînhumat în același loc, după ce se vor preleva probe ADN. Rezultatele urmează a se da publicității peste șase luni, afirmă autoritățile. Predau legătura. Andreea?
Deceneu zâmbi cu șiretenie și se întoarse către mine.
– Ia zi, Joe, crezi că vor mai publica ăștia, vreodată, rezultatele probelor ADN? Eu pun pariu pe un Hyunday Elantra, nou-nouț, că nu. Și știi de ce?
Lam privit, cu o sprânceană ridicată. Eram în defensivă. Omul acesta îmi dovedise de nenumărate ori că era un mitoman. Trăia în lumea lui fantastică.
– Nu știi! Îți spun eu de ce. Pentru că în groapă nu este Ceaușescu. În groapă este un android.
Dădu capul pe spate și slobozi un hohot isteric. M-am ridicat, m-am șters la buze cu șervețelul și m-am îndreptat spre ieșire. Îmi era cam teamă să orbecăi pe coridoaele acelea sinistre, dar nici nu se mai punea problema să întârzii o secundă alături de el, în catacomba aceea rece.
– Nu mă conduce, i-am spus, găsesc singur drumul
Am pus mâna pe clanță. Când am apăsat-o, ușa se deschise brusc în fața mea și un bătrânel sfrijit, cu căciulă de astrahan și palton atârnat pe umeri, păși șovăitor în cameră. Se dădu un pas în lături dinaintea mea și se strecură pe lângă mine, drept către catafalcul acela cu coviltir, în care se urcă, pășind pe un scăunel. Își trase până la bărbie un cearceaf alb, își puse mâinile pe piept și închise ochii, nu fără a se întoarce către noi și a rosti, cu pauze îndelungate între cuvinte, cu o voce gâjâită:
– Dragi – tovarăși – și -pretini, vă – doresc – o – după – amiază – plăcută!
Am ieșit în goana cea mai mare afară, la lumina zilei. În spatele meu, ușile de tablă groasă de 5 centimetri se închideau, una câte una, scoțând un zgomot ca un sughiț de metal.
